Când președinții Ronald Reagan și Mihail Gorbaciov semnau, pe 8 decembrie 1987, Tratatul Forțelor Nucleare Intermediare (INF), oprind cursa înarmării nucleare care fusese stindardul Războiului Rece, în lumea mare se întrezăreau zorii epocii post-Război Rece. Asta chiar dacă noi aici, în lumea noastră mică și închisă, trăiam încă în întunericul epocii ceaușiste, un jalnic retard chiar și față de evoluțiile timide din spațiul sovietic învecinat, ca să nu mai vorbim de ceea ce se întâmpla deja în Europa Centrală.
Nu este o întâmplare că, doar cu câteva luni mai devreme, Ronald Reagan rostise la Berlin, în fața Porții Brandenburg, pe 12 iunie 1987, faimosul discurs Mr. Gorbachev, tear down this wall! Semnalul premergător căderii Zidului Berlinului fusese așadar dat iar liderii celor două superputeri lucrau deja, mai mult sau mai puțin discret, la încheierea etapei istorice a Războiului Rece. O epocă se încheia, la sfârșitul anilor 80, și alta se năștea. Se năștea capitolul istoriei pe care recent, pe 2 august a.c., Donald Trump și Vladimir Putin tocmai l-au sfârșit, readucând interesele strategice proprii ale Statelor Unite și Rusiei înaintea ideii de securitate globală și de cooperare internațională.
Nu voi comenta prea mult semnificațiile expirării la 1 februarie 2019 și a neprelungirii Tratatului INF, la capătul celor șase luni de tranziție. Aș putea fi însă de acord cu președintele Trump că evenimentul are legătură în special cu intrarea Chinei ca Mare Putere pe scena globală. Beijingul era (practic și teoretic) liber de orice constrângere în acest sens iar influența sa globală era/este în plină expansiune, în timp ce SUA și Rusia aveau mâinile legate de un tratat care venea dintr-o altă epocă. Nu exclud ca ieșirea simultană din INF a Washingtonului și Moscovei să fi fost până la urmă un act convenabil primelor două puteri nucleare și chiar o înțelegere reciprocă, de ieșire la ofensivă strategică și de atragere a Chinei în negocieri, dincolo de criticile formaliste pe care și le adresează reciproc diplomațiile americană și rusă, pentru marele public.
Tratatul INF marca un echilibru controlabil și o limită asiguratoare pentru SUA și Uniunea Sovietică, superputerile lumii de atunci. China nu era, la momentul semnării, un mare jucător militar, politic și strategic. Bineînțeles, INF era o (relativă) garanție și pentru securitatea întregii lumi. Dar sistemul internațional s-a schimbat. INF nu mai era demult actual și nu mai oglindea lumea de astăzi, favorizând indirect China, a cărei putere în lume cunoaște o creștere pe care SUA și Federația Rusă o privesc cu nostalgia lumii bipolare de până în 1989.
Categoric puterea nucleară reprezintă un argument deloc neglijabil al Statelor Unite și Rusiei. Prin încetarea valabilității Tratatului INF, SUA și Rusia își vor juca și mai mult atuul strategic, încercând să compenseze creșterea influenței economice a Chinei pe plan global și să-și regenereze pârghiile de negociere și influențare a agendei globale.
Deocamdată, China pare să râdă de acest gest americano-rusesc și spune că nici nu se gândește să intre la negocieri de limitare a arsenalului nuclear, atâta timp cât SUA și Rusia au fiecare aproximativ 1300 de arme nucleare cu rază scurtă și medie de acțiune (500-5500 km) iar China doar 300, deci de peste patru ori mai puține. Nu avem de unde ști cum vor decurge în viitor discuțiile între marile capitale, dar pot să presupun că la un moment dat se va negocia din nou și se va încheia un alt Tratat, dar de pe alte aliniamente. Dacă cineva mai credea că Trump este liderul lumii libere și globalizate și că ar fi indirect un lider și pentru noi, pentru restul non-american al lumii, s-a dovedit acum că se înșală amarnic iar Trump este un lider dezastruos pentru evoluțiile de pe planetă. Dacă îl privim însă strict ca Președinte al Statelor Unite (așa cum și pretinde tranșant că vrea să fie privit), vom înțelege că administrația Trump acționează pe o linie a realismului clasic, aproape de manual, readucând în prim plan argumentele forte ale Americii – puterea militară și economia.
Ieșind din INF, ca și din alte tratate, Trump mobilizează într-un mod cinic și egoist energiile dormante ale Americii (industriale, militare, nucleare etc.), restricționate de tot felul de tratate semnate în ultimele decenii, chiar dacă pare că se izolează de restul lumii. Ironia acestei situații este că Trump neagă exact fundamentele lumii și ordinii liberale pe care predecesorii săi la Casa Albă au creat-o. Lumea din care vrea să iasă Trump pentru a întări America este, de fapt, lumea americană bazată pe valorile liberale și multilateralism.
Aș fi vrut să spun ceva și despre România în această mare trecere istorică, de la un capitol la altul, dar nu știu ce să spun. Problemele noastre par acum cu totul altele, de stat discreditat în ochii propriilor cetățeni. Noi nu știm ce să facem cu Poliția incompetentă și sfidătoare și cu operatorii de la 112, cu securitatea internă a cetățenilor, dramele noastre fiind din cu totul alt registru, rudimentar. Nu știu, sincer, dacă suntem sau nu pregătiți politic, analitic, intelectual, militar, instituțional, ca intelligence etc. pentru o lume care se reconfigurează și se restructurează sub ochii noștri. La clișee, stăm încă bine. Doamna de la Externe ne asigură (sau nu pe noi?) că „suntem de partea SUA și a NATO” în această încercare provocată de dispariția Tratatului INF. Răsuflăm ușurați, nu mai eram siguri de nimic. Dar asigurarea este atât de superficială, în esența ei, pentru că nu ne spune nimic despre ce vom face sau ce am putea face în viitor, dacă starea alianței strategice între SUA și UE nu ne va mai da confortul unor declarații atât de ușoare iar vremea alegerii unei mari opțiuni s-ar întoarce peste noi, în această regiune de frontieră. Căci cel mai mare risc al noii lumi în care am intrat și în care contează din nou politica de Mare Putere, negocierile și tranzacțiile dintre acestea, dar și competiția între ele, este ca țările periferice ale Europei să nu mai poată conta pe alianța Washington-Londra-Berlin-Paris, adică pe tradiționalul Occident, și să fie forțate de împrejurări să opteze între cele două componente ale sale, cea nord-americană sau cea europeană. Sau, mai rău, să ajungă în curtea Marilor Puteri non-occidentale, Rusia și China, a căror influență înaintează insidios în Europa, de la an la an.
Valentin Naumescu, Contributors.ro