File de istorie economică: Cum era ”subvenționat” bugetul Moldovei sovietice (II)

0
180

A împuternici cu supravegherea activităţii

Ministerului finanţelor al URSS pe tov. Stalin,

eliberându-l de această sarcină pe tov.Voznesenschii

Hotărârea Biroului politic al PC(b) din URSS,

 16 februarie 1948

        Cu un an până la evenimentele din informaţia din epigraful lucrării de faţă, la 26 februarie 1947, printr-o Hotărâre a aceluiaşi Birou, Stalin era eliberat – la cererea lui – din funcţia de Ministru al apărării, iar puţin mai înainte, tot el, renunţa şi la obligaţiunile de supraveghere a activităţii Ministerului armamentelor.

         Am început cu aceste infromaţii prezentarea dată – deşi, ca să fiu în trend, vreau să scriu câte ceva cu tangenţe cu sportul – pentru a tăia din elanul celor care încă mai rămân ostatici iluziei că în URSS, cu toate muşamalizările, denaturările, falsificările directe etc. puteai să faci prea multe cu banul public.

         Ca să fiu mai convingător vreau să aduc în continuare câteva fragmente dintr-o altă Hotărâre a pomenitului deja, ducă-se pe pustii, Birou politic al PC(b) din 15 februarie 1949. Ea are titlul „Постановление Политбюро о снятии с должностей А.А. Кузнецова, М.И. Родионова, П.С. Попкова”.

          Oamenii din Hotărâre nu erau printre ultimii din URSS. Kuzneţov era secretar al Comitelui Central al  PC(b), Rodionov era Prim-ministru al RSSFRuse, iar Popkov – Prim-secretar al Comitetului orăşenesc şi regional Leningrad al PC(b) din URSS. Păcatul lor a fost organizarea unui târg unional la Leningrad (fostul şi actualul Sankt-Petersburg) cu invitarea tuturor organizaţiilor comerciale din Rusia Sovietică şi din republicile unionale. Scopul era unul nobil: îmbunătăţirea, pe cât se putea, a condiţiilor de trai a locuitorilor Leningradului trecuţi prin blocadă.

Numai că autorităţile centrale au considerat că iniţiatorii au organizat târgul „самовольно и незаконно” fapt ce a dus la cheltuirea nejustificată a resurselor financiare ale statului pentru transportarea tur-retur a participanţilor. Acuzaţii, de fapt, au fost mai multe, schisma fiind una gravă de tot. În rezultat, la început, cei trei au fost demişi cu câte o mustrare din funcţiile pe care le ocupau şi cu trimiterea la şcoala de partid ca să prindă la minte. La nici un an, însă, organizarea târgului, au mai fost şi alte motive, a dus la executarea lor şi altor câteva zeci de lucrători de stat şi de partid.    

           Am spus toate aste ca să subliniez încă odată faptul că ce îţi era scris de la centru aceea trebuia să faci. De exemplu, dacă RSSTurkmene, în bugetul anului 1987 în cheltuieli erau stabilite pentru dezvoltarea culturii fizice (a sportului) 1.3 milioane ruble la o populaţie de 3,5 milioane de oameni, nu cred că se găsea cineva să cuteze a cheltui mai mult decât cele 37 de copeici cât i se cuveneau pe an unui locuitor din republica–soră pentru a face performanţe sportive. Am adus exemplul Turkmenistanului pentru că ei au primit, de-a lungul anilor puterii sovietice, cei mai puţini bani pentru sport. Nu am ştire de ce a fost aşa, dar mi-a fost ruşine să văd comportamentul autorităţilor centrale cu republicile din Asia sovietică. Au fost cele mai oropsite! Din toate punctele de vedere.

           Eu, nefiind împuternicit de nimeni să vorbesc despre problemele altora şi fiindu-mi altul scopul, vreau să vă rog să trecem la necazurile noastre că le-am avut „câte frunze î-s în nuc”.

           Nu am înţeles şi nu înţeleg nici astăzi de ce de-a lungul „epocii înfloritoare” am fost (am în vedere RSSM) printre ultimii când venea vorba să ni se dea resurse financiare pentru dezvoltarea sportului (a se vede figura). Nu-i vorbă, că autorităţile actuale cu calitatea lor de SRZ  sau Societate cu Răspundere  Zero. Am găsit această abreviatură la Cristian Tudor Popescu, mi-a plăcut mult şi o voi folosi de fiecare dată vis-a-vis de organele noastre de conducere până la proba contrarie, nu fac mare brânză pentru a fi în rând cu lumea la performanţe sportive. Zicând astea îmi stă în ochi mingea metalică ruginită în cădere pusă în preajma circului pe vremea când prim-ministru la noi era „vulturul din Başcalia” (Vasile Tarlev). Se grozăvea „primul nostru ministru” (este vorba lui) că va face un stadion republican nemaiîntâlnit în lume. Astăzi urmaşii lui umblă cu nişte lozinci neroade în jurul bălăriilor de pe locul fostului stadion republican pe care lituanianca (eu ştiu de ce nu a fost o moldoveancă) Vilhelmina Bardauskene a stabilit la 8 august 1978 un record mondial la sărituri în lungime (ţin minte şi astăzi plăcuţa fixată pe una din tribune). Poate că vor şi ei (Dodon, Greceanâi, Şor, Tauber, Bătrâncea etc.) să facă un stadion central ca să pălească stadionul lui Tarlev sau Arena polivalentă a lui Filip. Cine-i ştie?

           Vă îndemn, până la vremuri mai bune (pentru sport nu cred că vor veni vreodată), să mai privim încă o dată figura în care am pus cheltuielile pentru sport fixate în bugetele republicilor sovietice de către Ministerul de finanţe al URSS (aşa cum scrie în Legea despre drepturile bugetare ale URSS şi Republicilor unionale). În Lege mai scrie că Ministerul finanţelor din URSS, discută în prealabil cu reprezentanţii republicilor unionale proiectele bugetelor respective. Să nu se fi găsit barem un om în toată URSS care să spună chiar şi cu jumătate de gură că nu este bine ca, e.g., un gruzin să primească pentru a putea face sport de 4-5 ori mai mult decât un kirghiz. Dacă situaţia s-a perpetuat de-a lungul existenţei ţării, se vede că nu au fost asemenea cazuri, sau cei care au încercat au dispărut, anonimi, în străfundurile istoriei, iar bugetele erau executate după cum se decidea la Moscova.                            În URSS, după cum bine se cunoaşte, nu exista sport profesionist de aceia cheltuielile respective din bugete erau trecute la capitolul „cultura fizică”. Eu, naivul de mine, (până ai pune pe diagramă), credeam că odată ce le zicea banilor că sunt pentru cultură fizică chiar că sunt cheltuiţi că să poată face sport fiecare copil din URSS. Iar toate celelalte – stadioane, bazine, patinoare, săli echipate, velodrom-uri şi ce-o mai fi fiind acolo se făceau din alte surse. O, sancta simplicitas!

           Priviţi eruptia cheltuielilor pentru aşa zisa cultură fizică pentru Estonia! Se ştia că Jocurile olimpice din 1980 vor fi în URSS, la Moscova şi în împrejurimi urma să se desfăşoare majoritatea probelor sportive. În Estonia se preconizau probele maritime, fapt ce a dus la eruperea cheltuielilor pentru sport, componenta bugetară a căruia a crescut către 1979 de circa 7 ori. La noi – după cum arată curba, cvasirectilinie fiind – bănuiesc că şi cheltuielile cu demolarea caselor care stăteau de-a curmezişul drumului pe care a fost purtat focul olimpic, tot din bugetele locale au fost făcute.                         

             Vreau să fac pe marginea imaginii câteva precizări. Voi începe-o cu anul ales ca punct  de start pentru analiza evoluţiei cheltuielilor pentru sport în republicile unionale selectate. Rog să-mi fie iertată modestia, dar este ceva personal. 1976 este anul când eu, ducându-mă la raion să fac 10 clase, am văzut, la aproape 16 ani, pentru prima dată o sală sportivă. Puterea sovietică, în cazul meu, a folosit fără genă „moştenirea ocupanţilor români”. Şcoala noastră avea 2 edificii: unul era şcoala primară – tip pe care „ocupantul” le-a construit prin anii 20 ai secolului deja trecut în fiecare sat din Basarabia, iar  cel de al doilea – era clădirea fostului post de jandarmi. E normal că jandarmilor din satul meu de pe malul Nistrului nu le ardea atunci a cultură fizică şi ei nu aveau sală pentru a petrece timpul cu sportul, cu această educaţie a trupului cu implicarea minţii. Aşa defineşte sportul Radu Naum, de la „Gazeta sporturilor”. Mi-a plăcut definiţia!

         Ţin minte de parcă a fost ieri, cred că era anul 1969, când am ţinut – nimerită absolut întâmplător în mâinile mele – o revistă sovietică. Îi zicea „Ogoneoc”. Era din 1968, anul celei de XIX ediţii a Jocurilor Olimpice de vară din Mexic. Era pe prima copertă într-o poză mai mare un înotător şi în alte două – mai mici – doi atleţi. Nu pot să explic de ce, dar l-am reţinut în memorie numai pe înotător. Poate că azuriul profund al apei a contribuit în vreun fel, nu ştiu, dar nici nu contează acum acest lucru şi mi-am jurat atunci, la cei 10 ani ai mei, să mă fac sportiv mare.

         Astăzi când scriu aceste rânduri,  graţie Internet – ului, am găsit acel număr. Era din luna septembrie 1968 şi pe copertă era înotătorul rus Leonid Ilicev. Peste o lună avea să obţină la Ciudad de Mexico trei medalii. Iar atelţii din pozele mai mici (chiar dacă atunci nu au rămas în mintea mea nu am nici un drept să nu-i menţionez) era belorusul Romuald Klim – aruncător de ciocan şi letonul Ianis Lusis – suliţaşul. Odihnească-i, Domnul, pe amândoi că nu mai sunt printre noi, Lusis în 1968 a fost campion olimpic, Klim a fost medaliat cu argint.

         Iar eu nu m-am făcut mare sportiv cum nu s-au făcut şi alte zeci de mii de copii basarabeni. N-a putut, mama naibii!!!, şeful postului de jandarmi din satul meu să facă un bazin pentru băieţii lui, fie şi de 25 de metri, că poate făceam şi eu performanţe (bazin am văzut la 20 de ani când eram la facultate). La noi n-au făcut bazin, in alte sate n-a făcut – lua-l-ar dracul de ocupant burghezo – moşieres român – piste de alergări, corturi de tenis, stadioane şi multe alte chiţibuşuri din care se nasc firave performanţele sportive.

         Aveam intenţia să fac un apel către „iubitorii” sportului din Moldova, când nu au ce face, să identifice măcar un sportiv basarabean în echipele olimpice ale URSS de după război încoace. De ce, însă aş pune oamenii să caute ceva ce nu a existat. Nicolae Juravschi şi Tudor Casapu sunt excepţii care confirmă concluzia.

         Nu aveau de unde să răsară sportivi moldoveni, pentru că am primit totdeauna cei mai puţini bani pentru sport decât celelalte republici unionale cu care ne puteam compara ca dimensiuni (aruncaţi încă odată o privire fugară peste imagine).

         Cu umilă iertare pentru abuzul de loc şi timp  – luat de valurile amintirilor am uitat că făceam precizări pe marginea imaginii – aşi dori să trec la celelalte precizări.

         Cea de a două remarcă este legată de segmentul de timp inclus în truda de faţă. Voi fi scurt: indiferent de anul de potenţial început tedndinţele nu se modifică. RSSM primea cei mai puţini bani (dintre cele 5 republici incluse în eşantion) pentru a face sport (a se vedea şi tabelul).

         Din câte vedem situaţia este şi mai proastă dacă în loc de cheltuielile în valoare absolută comparăm cheltuielile pe cap de locuitor. RSSM primea de două ori şi ceva mai puţin decât cea mai apropiată de ea republică: Letonia.

         A fost demonstrat în urma cercetărilor că investiţiile în educaţie dau rezultate peste 30-40 de ani. Cred că acelaşi fenomen se manifestă şi în sport. Pentru a obţine performanţe este necesar să creezi mediul de selecţie din care, la început puţine, apar primele performanţe.

         Marele fizician Petr Capiţa (nu-i scriu numele cu „K” pentru că am motive să cred că era legat de Basarabia) spunea odată că un tablou de Rembrandt costă scump nu că el ar fi folosit vopsele sau pânze mai scumpe decât alţi pictori, dar că în Rembrandt s-au înglobat toate cheltuielile pentru pregătirea a miilor de pictori mai puţin sau necunoscuţi care au creat mediul pentru ca un Rembrandt sa apară. Asta este!!!

         În context,  îmi amintesc de un meci jucat de echipa „Nistru” Chişinău pe 18 martie 1978. Am fost la acel meci. Se juca 1/16 din cupa URSS la fotbal, iar oaspeţii erau cei de la „Spartac” Moscova. Pe atunci „Spartac” avea componenţă serioasă, cred că mai bine de jumătate din echipă juca şi pentru selecţionata URSS – ului.

        Nu prea am reţinut multe de la meciul pomenit, un lucru îl ţin minte, însă, şi astăzi: momentele de joc când mingea venea la Valerii Pavlov – fotbalist de la „Nistru”. Imediat din tribune (cred că echipa pierdea deja) se pornea un vuiet – cel puţin în proximitatea mea – urmat de un strigăt: „УУУ!!! Всадник без головы”. Adică „Călăreţul fără cap”. Echipa de fotbal „Nistru” era plină – vârf de „călăţreţi” de tot soiul care mai degrabă erau „călăreţi” de pegaşi veniţi de pe aiurea. De asta „Nistru” nu a avut vreun succes de răsunet (cum a avut „Dinamo”, Tbilisi sau „Ararat”, Erevan) bălăcindu-se mereu pe la mijlocul Ligii întâi (era şi Liga superioară) a fotbalului sovietic. Cu „călăreţii” de pegaşi din toate sporturile  se cheltuiau şi puţinii bani primiţi de RSSM de la centru pentru cultură fizică.

          Că să faci performanţe în orice domeniu (în sport în special)  în afară de muncă mai e nevoie şi de sacrificiu care îşi are, în foarte multe cazuri, rădăcinile în dragostea de Patrie. Dacă o ai, desigur.                  

 

 Cheltuielile pentru cultura fizică în bugetele de cheltuieli ale unor republici sovietice, media pe anii 1976-1988

 

Cheltuieli/ sport, mil. rub.

Rata, %

Cheltuieli/ per capita, rub.

Georgia

7.25

0.25

1.39

Armenia

4.23

0.23

1.35

Letonia

3.28

0.16

1.27

Lituania

4.58

0.15

1.31

Estonia

6.60

0.54

4.42

Moldova

2.48

0.11

0.60

URSS

113.48

0.08

0.42

 

             Absolut întâmplător a nimerit în mâinile mele o carte. Am acceptat-o de la cel care mi-a dat-o ca o culegere de informaţii – fie şi denaturate – de la prima sursă.  Cartea este nouă – nouţă tipărită la calitate înaltă, dar o iau cu dezgust. Nu e vina cărţii. Ea nu are, săraca, absolut nici o vină că pe prima copertă stă scris autorul: I.I. Bodiul, cel care a condus RSSM, ca prim-secretar de partid,  timp de 20 de ani. Chiar din primele pagini autorul comite o „necinste intelectuală” (termenul este al filosofului francez Pierre Hadot) care este, după mine, cel mai mare păcat pe care îl poate face un om.

           Acest autor, pretins mare doctor în filosofie, pe care nişte schilozi mintali îl pun într-un articol din Wikipedia în rândul marilor gânditori ai lumii a comis o „necinste intelectuală”. Tipul afirmă că seceta şi foametea anilor 1946 – 47 din Basarabia a început în 1944 şi a fost generată de prezenţa pe mult-pătimitul pământ basarabean a unor mari concentraţii de trupe inamice (nemţi şi români, bineînşeles) care au călcat în picioare semănăturile. Am vrut să aduc şi citate dar nu voi face-o. E prea mare onoare pentru el. Vă rog să nu citiţi această carte, e plină de falsuri!!!

           Cam în aceeaşi linie, cade în păcatul primar al „necinstei” un alt „mare patriot” al pământului moldav. Este vorba de fostul preşedinte al Academiei de Ştiinţe a RSSM A. Jucenko. Prin târg se spune că Jucenko a fost cumnat cu Bodiul.   

           Ce poate fi în capul unui membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a URSS, dacă la o şedinţa a celei de a XL sesiuni de coordonare a activităţilor academiilor de ştiinţe ale republicilor unionale care şi-a ţinut lucrările la Chisinău între 13 şi 15 septembrie 1983, dânsul afirma:” Острота экологической ситуации в респуб­лике обусловлена не только естественными и производственными причина­ми, но и тяжелым наследием прошлого (особенно периода оккупации пра­вобережной Молдавии боярской Румынией).” Să afirmi asta la 40 de ani (raportul lui Jucenko la sesiune a fost publicat în N2 al revistei  „Вестник АН СССР” din 1984) de la plecarea ultimului grănicer român!!! Interesant, cine i-o fi pregătit lui Jucenko acest raport?  

        De ce am făcut această incursiune care nu prea are legătură cu sportul, mă veţi întreba? În prmul rând ca să se ştie aceste lucruri şi în cel de al doilea – ca să se cunoască atitudinea de dispreţ total pe care o aveau “capeteniile” noastre de atunci (veniţi cu toţii de pe aiurea) pentru basarabeni.

        În cartea menţionată Bodiul, ca orişicare “boss de partid comunist” îşi caracterizează ortacii cu care conducea spre căi luminoase RSSM – ul ca pe nişte oameni lipsiţi de calităţi profesionale şi de iniţiativă, prea fricoşi să iasă din cuvântul autorităţilor centrale, gata în orice clipă să execute ordinile venite de acolo. Şi numai el se făcea luntre şi punte ca basarabenii să mai scape de greutăţile ce se abătuseră asupra lor prin anii 60 ai secolului XX.  

        Vreau să aduc un exemplu, după mine, elocvent despre modul cum se planifica economia în URSS. Iată-l. O delegaţiei a conducerii RSSM în frunte cu I. Bodiul (mai erau G. Afteniuc, vicepreşedinte al Consiliului de miniştri al RSSM, alţi fincţionari din Comitetul republican pentru planificare şi din unele ministere de resort) pleacă la Moscova. Scopul vizitei: „согласовать и добиться снижения республике размеров заготовок зерна, сахарной свеклы и продуктов животноводства, а также увеличения Молдове инвестиций, технических и материальных ресурсов”.

        La Comitetul unional pentru planificare (Gosplan), după cum spune autorul, le-a fost refuzată chiar şi recepţionarea documentelor pregătite. A fost necesară intervenţia lui Hruşciov ca „Gosplan” – ul să examineze materialele prezentate. În fine: „Результатом утомительных усилий и убедительных доказательств….республике на шестую пятилетку был сокращен размер заготовок зерна с 501 тыс. т. до 277 тыс.т. Умеренный рост заготовок был установлен по сахарной свекле, подсолнечнику и молоке. По мясу, овощам, фруктам и винограду был сохранен прежний темп заготовок по годам”.

        Vă imaginaţi, dragi privitori ai acestor rânduri, ce soi de planificare se aplica în URSS dacă achiziţiile de cereale au putut fi reduse de aproape două ori !!! Dar dacă nu mergeau – bănuiesc că din interese mai mult personale – aceşti oameni la Moscova, ce se întâmpla? Era limpede: o nouă neîndeplinire a planului, şi, la revedere, titlu de Erou al muncii socialiste, la revedere deputăţie în soviete de diferit rang, la revedere locuri călduţe cu magazine specializate ş.a.m.d.

        Pentru că eu nu cred сă putem să punem mare preţ pe cuvintele lui I.Bodiul când afirmă că „республика без вины терпела моральный ущерб… и надо было снять с нее этот психологический груз”. Eu, şi din câte îmi amintesc şi consătenii mei, sărăcia acelor vremuri am simţit-o, iar cât despre „груз” – ul psihologic nu cred că cineva nu putea dormi din cauza lui după ce prăşeai un hectar de sfeclă de zahăr pentru 3 ruble.     

        În ceea ce priveşte investiţiile în economia RSSM, ni se spune că autorităţile centrale au fost mai îngăduitoare, stabilind pentru 5 ani un volum de 752 mln. ruble.

        Ce avem de spus aici? Dacă la un asemenea nivel, de stat am putea spune, se planifica în felul descris, cui îi mai ardea să discute lucruri atât de neînsemnate cum ar fi nişte prăpădiţi de bani pentru dezvoltarea sportulu. Cu atât mai mult că ei, aceşti bani cheltuiţi la destinaţie, nu aduceau nici un beneficiu palpabil pentru conducătorii RSSM, străini până în măduva oaselor de poporul pe care îl conduceau.

        Era mult mai uşor să aduci de pe aiurea un sportiv – doi care nu se ridicau la nivelul celor mai bune performanţe în locurile de unde proveneau şi cu care să ieşi la competiţiile unionale. Chit că nimeni nu controla traseul biografiei lor sportive, biografie care pentru mulţi începea şi se termina cu „переехал в Кишинев из…”.

        Pe 8  august s-a stins focul olimpic la Tokio. Am păstrat de la această neordinară Olimpiadă amintiri frumoase, în special, legate de echipa Marii Britanii şi tabelul cu medaliile câştigate de ţările participante. Extrag din tabel unele rezultate: 32. Georgia – 8 medalii (2 aur), 59. Letonia – 2 medalii (1 aur), 62. Estonia – 2 medalii (1 aur), 69. Armenia – 4 medalii (2 argint), 78. Lituania – 1 medalie de argint. Sunt ţările incluse în truda de faţă şi care au primit pe vremea sovieticilor mult mai mult decât noi bani pentru cultura fizică. Au ştiut să ceară, au fost banii lor. Şi medaliile de astăzi sunt tot ale lor.

        Sincer, „onorabilul” loc 92 ocupat de Basarabia (accidental Rep. of  Moldova) mi-a lăsat o amărăciune mai profundă decât participarea lamentabilă a României la aceste Jocuri olimpice. Nu este medalia noastră. Nu-mi trezeşte nici cea mai mică emoţie. Rămân rece şi insensibil la fel cum sunt în cazul victoriilor „Şerif” – ului, sau a CFR – ului de la Cluj. Un loc 7 la canoe sau un loc 33 la arc m-au bucurat sincer, dar asta este o altă poveste dintr-o altă lucrare.

P.S. Nu ştiu ce sume sau fixat în bugetul pentru anul 2021 pentru activităţi sportive în Republic of Moldova. Nu voi depune nici un efort ca să aflu (sunt sigur că nu sunt îndeajuns), văd, în schimb, aceleaşi năravuri – că şi pe vremea sovieticilor – a autorităţilor de la noi care gestionează sportul. Vai de capul nostru dacă până acum nu s-a înţeles că este păguboasă o asemenea atitudine.

         Îmi aduc aminte un episod din filmul „Căinţa” a regizorului georgian Tenghiz Abuladze: o bătrână gârbovită care mergea pe un drum îl întreabă pe un trecător unde duce acest drum. Trecătorul i-a spus. Şi atunci bătrâna a zis, la rându-i, la ce trebuieşte drumul dacă el nu duce la biserică. Mă întreb şi eu la ce ne trebuieşte ditamai clădire a Comitetului naţional olimpic dacă nu avem sportivi şi tot încercăm să-i aducem de pe aiurea.