Într-un interviu pentru www.dcfta.md, ex-ministrul economiei, fondator și CEO Business Inteligent Service, Valeriu Lazăr a povestit despre raționamentele de care s-a condus la începutul acestui deceniu Executivul de la Chișinău alegând asocierea cu Uniunea Europeană. Totodată, el și-a expus punctul de vedere asupra unei dintre cele mai actuale întrebări pentru economia moldovenească: cum facem față competiției interne și externe în contextul DCFTA, dar și a altor acorduri de liber schimb semnate de Republica Moldova.
– Dle Lazăr, pe lângă faptul că deschide accesul producătorilor autohtoni pe piețele europene, Acordul de Liber Schimb are și efectul invers, produsele europene, deseori mai competitive, ajung pe piața moldovenească. În acest context apar frecvent în peisajul public chemări la protecționismul producătorului autohton prin limitarea accesului mărfurilor străine pe piața internă. Într-un plan mai extins, ar fi putut Republica Moldova să-și dezvolte economia, aplicând o politică economică protecționistă adică neadmițând schimbul liber?
Regimul comercial trebuie văzut în mixul general de politici economice. Pentru o țară ca Republica Moldova, care este o economie deschisă prin definiție (noi suntem foarte dependenți de inputuri), este firesc să imporți mult.
– Nu pot fi aceste importuri substituite cu producție locală?
De fapt, ce importăm noi? Avem foarte multe importuri investiționale sau pentru consumul intermediar. Sunt lucruri pe care, pur și simplu, nu le avem.
Iar atunci când dezvolți modelul economic al unei țări, te bazezi pe potențialul pe care îl ai la dispoziție . Nu poți să-ți desenezi niște modele idealiste. Când pornești să dezvolți fie un sat, fie un raion, o regiune sau o țară, îți pui în primul rând întrebarea, ce ai tu pentru asta?
Și dacă vrei să faci o strategie, un plan de dezvoltare, un document de viziune, trebuie să te bazezi pe potențialul pe care îl ai.
Este vorba, în primul rând, de potențialul natural. Toți avem nevoie de energie, aceasta este echivalentă cu securitatea națională, de fapt. Noi avem posibilitatea să asigurăm doar o parte din necesarul de energie prin energia regenerabilă, cel mult 20 la sută. Și asta, doar în urma unor investiții masive. De aceea, trebuie să conștientizăm că, în afară de terenurile agricole, care sunt un factor natural, firesc pentru agricultură și industria de procesare, cu mici excepții suntem importatori de resurse naturale și materii prime. Avem, de exemplu, industrie ușoară dar nu avem materii prime pentru ea.
– Dar, am supraviețuit cândva și fără aceste importuri
Moldova s-a desprins dintr-un sistem mare, unde erau de toate. Însă, din momentul în care ne-am trezit independenți, s-a dat peste cap tot modelul nostru de dezvoltare. Nu mai eram parte a unui sistem economic mare, eram singuri și trebuia de aici să începem. Au fost identificate constrângerile majore.
În primul rând, suntem o piață destul de mică și nu producem nimic ce nu produc vecinii noștri.
În acest caz, potențialul nostru natural și firesc, ne impune să avem o economie deschisă pentru că suntem dependenți de importuri și dependenți de piețele externe. Și, totodată, este foarte importantă scara la care producem. Să luăm, de exemplu, producerea sucurilor: când eram pentru prima dată ministru al economiei (2005-2006 n.r.), președintele de atunci cerea să fie rezolvată problema sucurilor ucrainene care inundau rafturile supermarketurilor moldovenești. Eu explicam că nu avem ce face. În primul rând, ucrainenii produc pentru o piață de 50 milioane de oameni, din start materia primă pe care ei o cumpără este mai ieftină și raportat la unitatea de producere, costurile pentru un produs sunt mai mici și doar pe această componentă ei ne devansează.
Se spune că o țară nu devine dezvoltată dacă nu are un coraport stabilit dintre ponderea industriei și agriculturii primare. Dacă ponderea agriculturii primare în PIB este mai mare de cinci la sută, deja nu poți să te dezvolți normal. Trebuie să ieșim din această structură, deoarece productivitatea în industrie, care la noi este foarte scăzută, este totuși de cinci ori mai mare decât în agricultură. Și această pondere la acel moment era egală cu cea a industriei, care pe de asupra nu depinde de factorii naturii. Nu există țări cât de cât de dezvoltate, unde ponderea agriculturii primare și ponderea industriei sunt comparabile. În situația asta ne-am zis că trebuie să industrializăm. Și când zicem „industrializare”, nu trebuie să facem abstracție de industria de procesare. Astfel, după desprinderea din Uniunea Sovietică noi ne-am trezit cu un model economic care fusese ancorat în sistemul de producere sovietic, unul relativ închis pentru Moldova, deoarece noi livram produsele noastre pe piața URSS. Și de acolo veneau materiile prime.
Nu puteam să menținem structura economiei existentă până atunci, deoarece ne-am pomenit într-o situație geoeconomică cu totul diferită. Dar, în primul rând, repet, aveam o piață foarte mică pentru a ne permite niște randamente suficient de mari pentru a concura în plan internațional din punctul de vedere al prețului.
– Dar din cel al calității?
Da, nu trebuie să uităm nici de consumatori. Dacă asigurăm un control adecvat al calității atât pentru produsele autohtone cât și pentru cele importate iar cele din urmă sunt mai competitive, atunci trebuie să recunoaștem că produsele de import sunt mai ieftine și mai bune. Trebuie să găsim un echilibru între a proteja producătorii locali și consumatorii locali. Varianta ideală este, desigur, când producătorul intern dă calitatea și prețul cel mai bun. Noi trebuie să contribuim la asta dar nu trebuie de făcut protecționism în detrimentul calității produselor, a consumatorului.
Astfel, dacă să revenim la problema inițială, toate încercările noastre de a dezvolta economia țării se împotmoleau în constrângerile firești: piață mică, dependență de importul de materii prime cât și de piețe de desfacere. Toți erau de acord: prin definiție suntem sortiți să fim o economie deschisă.
– Ce înseamnă a fi o economie deschisă?
Înseamnă să ai la intrare cât mai puține bariere la importuri, în special tarifare și cât mai puține bariere la exporturi. Astfel, îți decorsetezi economia, dai voie businessului să-și găsească cele mai ieftine și cele mai bune inputuri, cele mai bune piețe. Un producător normal va asigura anume aceste echilibre, între cost, preț, calitate.
Și așa cum suntem o piață mică și din această cauză investitorii nu vin, căutam soluția și am găsit-o în exemplul altor țări.
Iar la începutul deceniului curent noi am fost puși în situația de a alege între două sisteme integraționiste, inclusiv regimul comercial care rezultă de aici. Însă, niște regimuri integraționiste favorabile pentru noi vin cu anumite obligațiuni.
Structurile respective impun niște reguli. Uniunea Europeană pune aceste cerințe în felul său. Ni se impun niște reguli de joc de civilizate, de modernizare, care sunt ok și care corespundeau și intereselor noastre ca stat.
Și atunci am luat decizia să mergem pe calea integrării europene. Ca să explic această alegere, voi face o paralelă cu niște părinți care urmează să-și dea copilul la școală și au o dilemă: ce facem, îl dăm într-o școală mai slabă unde copilul o să exceleze pe fundalul a toți ceilalți sau îl dăm într-o instituție mult mai puternică, unde probabil nu va fi cel mai bun, însă la general oricum va fi mai bun decât în școala cu elevi slabi. Dacă vrei să crești, trebuie să nimerești într-un cadru foarte concurențial, unde sunt oameni mai puternici decât tine.
– Unii comparau integrarea în piața europeană cu aruncarea copilului în apă pentru ca să se învețe a înota.
Trebuie de conștientizat că DCFTA presupune mult mai mult decât liberul schimb de mărfuri. Tot acest proces ține de modelul de dezvoltare a țării: unde suntem, cum suntem, unde ne vedem în viitor. Nu degeaba se numește DCFTA sau ALSAC (Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzator). Noi ne integrăm în piața comunitară. În plus, economia de piață e fratele siamez cu democrația. Nu există una fără alta. Și de aceea lucrurile sunt mult mai profunde. Și în tot acest proces nu comerțul joacă cel mai important rol. Aici este mai important procesul decât rezultatul deoarece este un proces transformațional, un proces de modernizare.
– Un proces de transformare a Republicii Moldova într-o economie competitivă?
Exact, cu toate atributele unui sistem economic competitiv și dezvoltat. Noi, practic, facem ce au făcut țările în procesul de preaderare și aderare la UE. Însă țările, care au aderat anterior la UE, s-au integrat după un alt model. Ei au mers inițial pe transformarea instituțiilor, pe democratizare cu gândul că, între timp, se va dezvolta și economia, care va susține acest proces. La noi nu s-a procedat la fel, noi mergem mai întâi pe reforme politice și ale administrației.
Și noi primim ajutor în baza acordului de asociere, fără a avea o perspectivă clară de aderare. În baza acordului de asociere se produc reforme de democratizare, consolidarea statului de drept, libertăți cetățenești etc., dar mergem puțin mai înainte cu integrarea economică (și consider că așa este corect), pentru a asigura mai întâi reformele necesare pentru a obține un model economic cât de cât sustenabil pentru ca acel model să susțină instituțiile statului, statul de drept, democrație, libertăți etc. Acum la noi are loc asocierea politică și integrarea economică și comercială, ceea ce înseamnă că noi după amploarea reformelor facem aceea ce au făcut țările în procesul de aderare. Economic ne integrăm însă politic ne asociem.
– Însă pentru a ajunge la un nivel de democrație sustenabilă, dacă să-i spunem așa, trebuie să apară o clasă medie destul de viguroasă, care iată că întârzie să apară, din câte vedem.
Admit că eram idealiști, dar foarte pragmatici. Eu eram considerat eurosceptic însă eram doar mai realist deoarece am studiat foarte atent expertiza diferitor țări. Am analizat diferite modele de integrare, am urmărit procesul în țări cu structură economică comparabilă cu a noastră, cu mentalitatea comparabilă cu a noastră. Și am constatat că avem proiecte bune: Polonia, Croația, avem exemple mai modeste. Dar noi, cel puțin la Ministerul Economiei ne uitam foarte atent, critic-constructiv.
Unica despre ce putem discuta este în cât timp putem face reformele respective și cadrul de resurse pentru ele. Nicio țară n-a reușit să-și acopere agenda de integrare în UE cu resurse proprii. În situația aceasta, noi am încercat să înțelegem, cel puțin colegii mei de la Ministerul Economiei, filosofia procesului de integrare. Este un proces de transformare a Republicii Moldova, de modernizare, de civilizaționare dacă vreți, prin integrare, prin preluarea standardelor europene. La unul din summit-urile de la Krynica, actualul președinte al Consiliului European Donald Tusk, pe atunci premier al Poloniei a relatat cum definește el integrarea europeană. „Aceasta însemnă standarde înalte în toate și instituții puternice, care trebuie să asigure implementarea acestor standarde”.
Asta înseamnă că trebuie să preiei regulile de joc, să ai instituții quasisimilare (arbitri, regulatori) ca ale lor, să ai standarde foarte ridicate, ceea ce înseamnă un mediu foarte competitiv. Și după ce implementezi toate astea, când vine un investitor să investească în UE, el ia în calcul și Moldova ca destinație a investițiilor deoarece suntem parte a aceleiași piețe. Pentru că, producând în Republica Moldova, tu automat poți face o livrare internă pe această piață enormă cu cea mai puternică putere de cumpărare din lume. Prin acest moment noi am rezolvat cea mai mare constrângere macroeconomică pe care am avut-o, cea de piață mică. Această scuză, practic, nu mai merge. Și investitorii știu că în timp, în Moldova, unde există aceleași reguli de joc ca și în UE, unde va exista același nivel de protecție a investiției, aceleași garanții, în cazul litigiilor, vor avea parte de o justiție corectă.
– Însă pe partea de justiție lucrurile nu decurg atât de bine. Fără ajustarea justiției la standardele europene, putem vorbi despre o integrare eficientă?
Nu. Nu există economie de piață fără o justiție independentă.
– Păi acesta este momentul cheie, nu?
Este vorba despre un proces. Peste noapte nu putem deveni altfel. Nu putem trăi acum la fel ca europenii care au mers sute de ani spre aceasta. Nu zic că trebuie să așteptăm sute de ani, putem să reușim să ajungem la standardele lor în 30 de ani, este real, absolut. Dar trebuie să avem răbdare, să nu fugim din țară, să ne implicăm, să ne schimbăm. Nu se poate să vrem să trăim ca în Europa dar să aruncăm gunoiul ca și înainte în stradă. Este un proces transformațional. Nu este scop în sine că să vindem mai mult în Uniunea Europeană. Da, e un scop dar nu e cel mai important, importante sunt consecințele acestui proces, trebuie să înțelegem ce se întâmplă, să ne schimbăm mentalitatea, să devenim mai eficienți, mai civilizați etc. De aceea zic că nu-i atât de important volumul schimbului de mărfuri cu UE care a crescut considerabil. Pentru mine nu contează atât de mult volumul. Mă interesează mai mult dacă s-a schimbat structura exportului, vreau să văd că nu mai vindem materii prime, că a crescut nivelul de sofisticare al exportului, că a crescut valoarea adăugată. Vreau să văd reformele structurale care s-au produs, nivelul de întreprinderi noi care produc ceea ce nu produceam, nivelul în creștere de management, nivelul de calificare, mentalitatea. Dar cinci ani e prea puțin pentru asta.
– Dar, totuși, vedeți ceva schimbări în sensul acesta?
Cu siguranță că se mișcă lucrurile. Noi poate nu le vedem. Dacă ne referim la DCFTA, acesta e un proces transformațional, trebuie să ne integreze organic în piața UE. În timp vom ajunge să fim comparabili. Nu vom ajunge să fim la nivelul celor mai avansate țări UE. Dar obiectivul nostru e să ajungem la o medie europeană. Să avem elementele de bază asigurate. De ce în procesul de integrare europeană investițiile de bază s-au făcut în infrastructură!? Deoarece nu poți să integrezi un teritoriu dacă nu construiești drumuri care unesc, nu poți integra un teritoriu și să spui că faci parte dintr-un spațiu comun dacă nu ai aceleași legi care funcționează, nu ai instituții care funcționează la fel. Asta înseamnă să fii parte a ceva: să preiei totul ce este acolo. Astfel înțelegeam noi acum cinci ani filozofia acestui proces și ni l-am asumat și am negociat două lucruri: perioada de implementare, în cât timp preluăm directivele UE astfel încât acest proces să fie fezabil. Al doilea moment ține de asimetria procesului de integrare, care însă dispare în timp.
– În ce constă această asimetrie?
Teoretic vorbind, UE s-a deschis aproape automat, iar noi ne deschidem gradual în măsura în care dăm timp întreprinderilor locale să se acomodeze la noile condiții. Fiindcă, a implementa o directivă europeană, înseamnă, în primul rând investiții. Noi am estimat că 10 ani este o perioadă suficientă pentru a ne crește nivelul de competitivitate la media europeană pentru ca să ne simțim mai confortabil, cu condiția să ajutăm întreprinderile. Spuneam mai înainte că nicio țară n-a fost în stare să treacă pe cont propriu prin această etapă. Trebuie să-ți reformezi instituțiile, trebuie să investești în oameni iar asta înseamnă că trebuie să le dai salarii mai bune, să-i înveți, să-i dotezi cu instrumentarul de gândire, de acțiuni, ei trebuie să știe ce înseamnă politici moderne. Dar cu 100 de dolari n-o să ții funcționari calificați, competenți și necorupți. Piața muncii este liberă și atunci când are posibilitatea, un specialist bun va alege să lucreze într-o companie privată cu un salariu de 1000 de euro și nu va merge la stat pentru 300 de euro. Dacă el este onest, desigur. Atunci când va merge pentru 300 de euro, vor apărea bănuieli rezonabile, de ce a făcut alegerea asta, din caritate oare sau va căuta să câștige mai mult prin alte metode?
De aceea, trebuie să investești în instituții publice, trebuie să asiguri infrastructura publică, să dotezi laboratoarele, trebuie să instruiești oamenii etc. Sunt investiții destul de mari.
Și toate țările, pentru această transformare au avut fonduri destul de mari. Reformele structurale se fac din fonduri structurale, țările în proces de preaderare au avut fonduri de preaderare. Au aderat înțelegând că au în față o perioadă de provocări. Au fost asistați în faza de post-aderare, au beneficiat de fonduri de coeziune etc. Iată tot acest tacâm de fonduri pe care le-au avut țările care au aderat înaintea noastră, noi nu le avem sau le avem la o scară cu mult mai mică. Noi am nimerit în altă perioadă, acum la nivel de UE există alte priorități, dar am făcut și prostiile proprii și nu mai avem aceeași credibilitate.
– Și cum ne putem descurca în atare situație?
Am decis să prioritizăm lucruruile. La momentul pre-semnării am indicat că cea mai mare problemă a noastră este competitivitatea, am preluat experiența Irlandei și am elaborat din inițiativă proprie foaia de parcurs privind sporirea competitivității.
A fost un document destul de compact în care am indicat unde avem probleme și ne-am făcut foarte clar un set de măsuri ce urmează a fi făcute pentru a ne spori competitivitatea. Agenda de sporire a competitivității am corelat-o cu acei zece ani de implementare a DCFTA. Și cu acel document am mers la Bruxelles, el a fost acceptat și a reprezentat până la urmă principalul cadru de politici în vederea sporirii competitivității.
Asta a fost logica. Am înțeles foarte bine că deschidem oportunități, am înțeles foarte bine că, deschizându-le, în mod conștient ne-am asumat chestia asta și continui să afirm că poți să fii bun doar într-un mediu competitiv.
– Deseori, însă, competitivitatea noastră se reduce doar la forța de muncă ieftină.
Da, apropo, trebuie să trecem de la modelul de competitivitate pe baza factorului de producere, ce înseamnă în primul rând salarii mici, acest model se erodează foarte repede și nu este durabil și trebuie să ajungem cât mai repede la un nivel de competitivitate bazat pe inovații, pe tehnologii moderne, pe investiții în oameni, adică bazat pe eficiență. Acum în ce măsură după cinci ani s-a realizat acest lucru, percepția mea este că – într-o măsură foarte modestă.
Și asta deoarece, din cinci ani, trei i-am pierdut din cauza prostiilor proprii, am fost cel puțin doi ani în izolare și n-am avut volumul de resurse pentru dezvoltare, acesta a fost incomparabil mai mic față de cel planificat dar și incomparabil mai mic față de cel de care avem nevoie. După asta a urmat o perioadă cu un volum foarte mic de resurse acordate de donatori pentru dezvoltare. Însă, în linii mari cred că abordarea a fost corectă dar din cauza propriilor greșeli interne, inclusiv furtul miliardului, noi am pierdut din credibilitate. Pe de altă parte, a urmat o altă abordare din partea Comisiei Europene, alți factori precum embargoul din partea Federației Ruse. De fapt, nu ne așteptam la o astfel de amploare a embargoului, ne așteptam la mici complicații dar nu în așa măsură, deoarece nimic nu prevestea ceea ce a urmat.
Dată fiind filozofia acestui proces care îl numim DCFTA, Uniunea Europeană nu deschide piața pur și simplu și nu așteaptă când producătorul european să dea buluc aici în Moldova. Totuși UE și alți donatori vin cu resurse destul de mari ca să ne ajute să ne integrăm. Spre comparație, noi avem Acord de Comerț Liber și cu Federația Rusă. Aici e simplu, noi ne deschidem piețele reciproc, anulăm taxele de import și începem să vindem cât mai mult pe piața care ni s-a deschis, același lucru îl fac și restul și să vedem care mai mult reușește. În cazul DCFTA e cu totul altfel. UE deschide piața aproape integral, Republica Moldova o deschide pe parcursul a zece ani și în toată această perioadă și UE dar și alți donatori acordă resurse pentru sporirea competitivității economiei moldovenești. Iată ce face deosebirea. Noi trebuia să devenim competitivi cu suportul UE. Realitatea însă a fost puțin deosebită față de ce ne-am propus inițial. Și asta din mai multe cauze.
– Nu doar din cauza miliardului?
Nu doar, însă miliardul a jucat cu siguranță un rol important. Scuzați-mă, dar cine ne va da fonduri importante după ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?
– Totuși, dacă să revenim la competitivitatea scăzută a producătorului moldovean, în ce măsură poate fi protejat acesta în contextul DCFTA, admite acordul instrumente de protejare dacă facem abstracție de cele tarifare?
Nu uitați că noi suntem și membri ai Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), am preluat de mult timp regulile unui comerț civilizat, și politicile generale din această perspectivă, la nivel global și la nivel de OMC constau în eliminarea graduală a taxelor vamale. Taxele vamale distorsionează libera competiție, este clar. Însă unele țări, mai mult în scopuri populiste, recurg la așa numitele măsuri de protejare a producătorului autohton. Dar să nu uităm că în comerțul exterior, raporturile comerciale se raportează principiilor oglinzii. De exemplu, dacă băgăm taxe vamale la importul din Ucraina trebuie să fiți gata că ei vor face același lucru. Doar că dependența noastră de Ucraina este cu mult mai mare decât a lor de noi și pierderile noastre vor fi mult mai mari. De aceea nu ne putem permite acest lucru. În linii generale, dacă vorbim despre taxe, toate țările se străduie să-și scoată taxele vamale la materii prime în cazul importurilor și, dacă le permite spațiul de negociere. Este lipsit de sens să-ți bagi taxe la materiile prime de care ai nevoie și la inputurile investiționale. Dacă ne uităm la structura importurilor, vedem că 70% din ele reprezintă aceste inputuri, atunci nu rămâne prea mult. Acum politica la nivel de OMC s-a schimbat puțin dar în linii generale trendul rămâne același, statele se dezic de taxe de protecție comercială dar crește nivelul așa numitor metode netarifare. UE își protejează cetățenii, cerințele privind calitatea produselor sunt foarte ridicate, cine le respectă vinde fără probleme și nu există niciun fel de discriminare. Bineînțeles, automat, și producătorii interni trebuie să respecte aceste cerințe. Și este corect, fiecare țară trebuie să aibă grijă de calitatea produselor consumate de propriii cetățeni. Ridicând standardele, îți creezi un mediu concurențial foarte ridicat dar nimeni nu-ți poate reproșa deoarece ai grijă de cetățeni.
– Și noi în ce măsură putem utiliza aceste instrumente de protecție?
Păi iată, dacă ne uităm pe foaia de parcurs privind sporirea competitivității, noi avem cele mai mari probleme anume acolo, pe zona de metrologie, standardizare și reglementări tehnice privind calitatea mărfurilor. Aceasta e zona noastră slabă, călcâiul lui Ahile. Sau făcut unele lucruri în acest sens. Unii producători au marfă de o calitate conformă cerințelor europene, și-au modernizat procesele, și-au schimbat utilajul, și-au instruit oamenii însă dacă nu poți certifica acest produs, dacă sistemul național de certificare nu este recunoscut în plan internațional, nu au fost făcute investițiile necesare în oameni, în laboratoare, aceste produse nu pot fi certificate, cât de calitative n-ar fi ele. Aici nu există lucruri secundare, toate sunt importante. Statul trebuie să-și facă investiția pe partea sa, unde e cazul poate să delege această investiție sectorului privat pentru a fi creat serviciul. Există așa numita infrastructură critică, care poate s-o facă doar statul, este vorba despre niște investiții, pe care sectorul privat le-ar putea recupera în foarte mult timp. Statul trebuie să creeze, să dezvolte și să-și mențină această infrastructură.
Pe de altă parte, există și o problemă în sectorul privat. Acesta parcă a început procesul de modernizare însă, în cazul când piața rusă, care nu cere standarde prea înalte, se deschide, producătorii se reorientează spre această piață și procesul este întrerupt. Problema este în mentalitate. Oamenii se duc acolo unde le e mai ușor și nu se gândesc în perspectivă.
Totuși, procesul de integrare se întâmplă însă nu în ritmurile pe care ni le-am fi dorit, din cauza tuturor circumstanțelor enumerate mai sus. În 2013 estimam că lucrul acesta se va întâmpla în 10 ani însă cel puțin trei ani din cei cinci trecuți deja i-am pierdut iar în ceilalți doi am avansat în ritmuri mult mai lente decât ne-am fi dorit. Și atunci avem foarte mulți oameni de afaceri care pleacă peste Prut, care găsesc acolo incomparabil mai multe oportunități de dezvoltare. Până la urmă, un fermier din Republica Moldova se află în competiție deschisă cu unul din România sau Bulgaria însă resursele și avantajele pe care le au la dispoziție cei din urmă sunt incomparabil mai mari. Și asta este provocarea cea mai mare la acest moment.
– Unul dintre avantajele cele mai mari ale DCFTA pentru țara noastră ar fi sporirea competitivității produselor autohtone odată ajunse să concureze de la egal la egal cu cele străine. Are oare economia moldovenească suficient timp și suficiente resurse la dispoziție pentru a ajunge în timp util să concureze cu producătorii europeni?
Noi deja concurăm. Pentru că dacă n-am concura, n-am fi ajuns anul trecut la aproape 69% din exporturi ajunse pe piața europeană. Pe de altă parte, noi încă suntem destul de competitivi pe unele segmente de produse doar datorită factorului forței de muncă foarte ieftine adică a salariilor foarte mici. Toate proiectele de genul Draexlmaier, Sumitomo etc., au fost ca o supapă pentru economia moldovenească însă eu le văd, pe termen lung, ca o perioadă de trecere, pentru ca economia să aibă răgazul necesar, pentru că odată cu aceste investiții vine un transfer tehnologic. În acest răstimp noi trebuie să ne învățăm a produce branduri proprii, să obținem valoare adăugată mai mare pentru a ne permite să plătim salarii mai mari.
Demult trebuia să trecem la un model de dezvoltare bazat pe eficiență, oamenii să-i dotăm cu cunoștințe, să vină investiții străine cu tehnologii moderne pentru ca să generăm suficientă valoare adăugată și să sporim productivitatea. În industrie măsurarea productivității este foarte simplă: câte piese face o persoană în opt ore de muncă. Investitorul, înainte de a face o investiție, va compara câte piese va produce un muncitor în Macedonia, în România, în Bulgaria și în Moldova. Și Moldova nu iese în avantaj aici, dacă nu-și joacă această carte a forței de muncă ieftine.
– De ce se întâmplă acest lucru? Chiar în companiile cu capital german, ce activează la noi, gen Draxelmayer, productivitatea este net superioară față de cele cu capital autohton, nemaivorbind de întreprinderile de stat.
E o problemă de mentalitate și de cultură a businessului. În ultimul timp, printre economiști, la nivel internațional se discută dacă este bună sau nu această practică tot mai mult aplicată de guverne de ridicare în mod administrativ a salariilor, prin instituirea salariului minim. Și eu, deși adeptul liberalismului economic, în această chestiune sunt de acord, aici sunt social-democrat. Și am să vă explic de ce și cum funcționează acest lanț. Sunt însumi antreprenor și sunt conștient că, dacă n-am să plătesc oamenilor mei salarii în creștere, am să-i pierd și în final am să pierd businessul. Mă uit foarte pragmatic la acest lucru. În ramura consultanței, dacă nu asiguri unui șef de departament un salariu de circa 1000 de euro, îl pierzi. După nivelul de inteligență, de pregătire ei poate merită și mai mult. Și atunci, ca antreprenor eu trebuie să am grijă să dau salarii în creștere. Pentru aceasta însă trebuie să-i dotez și cu factori de producere performanți.
Dacă ne raportăm la o industrie, nu poate omul să dea productivitate înaltă dacă nu există simbioza dintre două lucruri: tehnologii moderne și cunoștințe. Adică eu trebuie să investesc în tehnologii și în instruirea angajaților (una fără alta nu costă nimic) pentru ca să-i asigur condițiile necesare pentru ca el să-mi dea o productivitate înaltă. Altfel nu merge. Dacă oferi salariu mic, pierzi din competitivitate. Însă, în momentul când eu dau un salariu mai mare, pe mine, ca manager, crește presiunea de a oferi soluții pentru ca afacerea să nu falimenteze iar pentru asta ea trebuie să dea un randament mai înalt.
Deci, trebuie să pun capul în mișcare, să găsesc o linie de business mai bună, să găsesc utilajul cel mai bun, să nu mă tem să investesc în oameni. Un salariu în creștere pune presiune pe management pentru ca acesta să fie mai eficient. Țările dezvoltate au înțeles demult acest lucru. Pentru a avea angajați buni trebuie să dea salarii mai mari, pentru asta trebuie o valoare adăugată mai mare iar pentru asta trebuie crescută productivitatea și, în final, pentru asta trebuie de investit în utilaj și în instruirea angajaților. Și acest lanț funcționează.
Și la noi, cei de la Draexlmaier, care investesc permanent în instruire (tehnologiile performante le au din start), spun că acest proces funcționează, oamenii noștri sunt destul de inteligenți, chiar în pofida lipsei unei tradiții industriale. Mai prost stăm cu disciplina. De aceea, dacă să concluzionăm, o mare problemă a modelului de competitivitate al Republica Moldova este că ne bazăm pe factorul de producere ieftin și acest model ne duce spre nicăieri. Deoarece acest avantaj îl pierdem foarte repede.
– Și care ar fi alternativa?
Nu avem altă soluție. Pentru Republica Moldova singurul model fezabil de competitivitate este să excelăm în ceea ce facem. Dar pentru ca să se întâmple acest lucru, avem nevoie de investiții solide dar și de un climat investițional favorabil. Fără îndoială, trebuie să investim în oameni, doar că mai avem o problemă: dacă investim în oameni, în educația lor dar nu le asigurăm și un mediu propice pentru trai, ei se duc. Uitați-vă, în grădinițe nu ajung locuri pentru copii însă când încheie ciclul gimnazial, ei încep să plece. Și în loc să generăm populație economic activă, noi cheltuim o grămadă de bani publici și privați pentru ca tineretul să plece și să aducă valoare adăugată altor economii. De aceea, nu e suficient doar sistemul educațional, oamenilor trebuie să le oferi și condiții.
Și aici ajungem iarăși la momentele ce țin de statul de drept, justiție etc. Deoarece, pentru a dezvolta economia avem nevoie de investiții iar pentru asta e necesar un cadru de reglementare cât mai prietenos, stat mai puțin corupt, justiție cât mai corectă etc. Și aici iarăși ajungem la axioma că economia de piață și statul de drept sunt indisolubile.
– Mai are economia moldovenească avantaje competitive, care s-o ajute să se ridice la nivelul european?
Să spunem așa: țările mici precum Moldova n-o să uimească pe nimeni cu proiecte la scară largă. Noi putem să uimim doar cu produse unicat. La noi trebuie să existe tocmai inversul a ceea ce avem acum, să existe cultul calității. În tot ceea ce facem, noi trebuie să excelăm. Dacă facem vin, el trebuie să fie cel mai bun din regiune. Noi nu putem să avem un model de marketing al țării bazat pe volume mari. Trebuie să facem produse speciale și foarte bune. Adică să facem lucruri exclusive și inovative.
– Dar care sunt dezavantajele sau punctele slabe, care o împiedică să avanseze?
Principalul dezavantaj ține de faptul că n-am îmbunătățit suficient climatul investițional. Există un așa instrument, care se măsoară prin investițiile capitale, raportate la PIB. O țară, pentru ca să se considere că se dezvoltă rapid, raportul dintre investițiile materiale pe termen lung raportate la PIB trebuie să fie nu mai mic de 30%. Trebuie să avem o astfel de pondere a investițiilor pentru un salt în dezvoltare, pentru ca să lichidăm toate handicapurile pe care le avem în prezent. Oamenii vor condiții decente, vor infrastructură modernă acum și aici. Altfel pleacă. Asta înseamnă că, într-o perioadă foarte scurtă de timp trebuie să investim masiv. În infrastructură, în educație, în mediul de afaceri. Iar asta înseamnă că trebuie să existe relații normale, să se facă reforme pentru ca donatorii să-ți ofere resursele necesare pentru investiții. Deoarece, am să repet, cu resurse proprii n-a reușit nimeni să facă aceste investiții masive. Și aceste resurse sunt, există donatori care pot să ni le ofere. Numai să nu facem noi prostii și să ne discredităm.
– În acest context, care ar fi soluțiile optime pentru ca DCFTA să contribuie pe cât este posibil la sporirea competitivității economiei moldovenești?
Sunt necesare cât mai multe investiții iar acestea pot fi atrase datorită unui comportament adecvat din partea statului, care să permită valorificarea resurselor disponibile. Ele există, doar trebuie să nu fie ratate. În 2013 Republica Moldova a avut cea mai mare creștere a PIB din istorie. Cum a fost posibil acest lucru? Nu este vorba de vreun miracol. Pur și simplu, în 2009 am elaborat un program anticriză și de restabilire a economiei, în 2010 ne-am ocupat să restructurăm ce avem de făcut, am lansat programul Rethink Moldova (Relansarea Moldovei), în urma căruia am reorientat spre investiții un miliard de euro sub diferite forme. Iar o sută de mii investite în infrastructură se multiplică de patru ori în anul respectiv și în anul viitor. Prin urmare, noi trebuie să investim în competitivitatea pe termen lung, în infrastructură etc., investim în educație (unde am început reforma) și ai efecte pe termen lung și efectul imediat care-ți pornește motoarele economiei.
Dacă faci 100 km de drumuri, dai de lucru industriei extractive, industriei transporturilor, industriei construcțiilor. Adică, dacă am avea măcar câte un miliard de euro investiți anual (și asta e destul de real), lucrurile s-ar mișca destul de vizibil. Doar acum există disponibilități de a ne finanța, partenerii de dezvoltare sunt foarte binevoitori să ne ajute, au doar nevoie de un guvern credibil, cu valori și principii corecte, care se comportă corect. Resurse există, țările vor să ne ajute. Trebuie doar să fie convinși că avem capacitate de a utiliza corect aceste mijloace și avem viziune. UE și SUA sunt gata să ne ajute, rămâne să vrem și noi să ne ajutăm. Uitați-vă la Irlanda. Până în anii 1970 era una din cele mai înapoiate țări europene. Până nu s-au mobilizat și și-au propus să devină în 30 de ani un stat dezvoltat. Vreau să spun că, dacă există viziune, e real în 30 de ani să nu recunoști țara. Și pentru asta nu trebuie să facem minuni. Doar să facem lucrurile corect și să valorificăm potențialul existent. Este absolut real să structurezi 1-2 miliarde de euro anual pentru diferite investiții. Și cu astfel de investiții, în zece ani economia țării o să duduie.
Vă mulțumesc pentru discuție.
A dialogat Ion Chișlea
