România are, potrivit celor mai recente date ale Institutului Național de Statistică, 558 de spitale. În același timp, numărul lăcașurilor de cult trece de 18.000, o cifră estimată încă din 2013 și care, dat fiind ritmul constant de construcție a bisericilor din ultimele trei decenii, este astăzi aproape sigur mai mare. Raportul e simplu de calculat: la un spital revin peste 30 de biserici.
Nu e o curiozitate statistică. E o fotografie a felului în care România și-a construit infrastructura publică după 1989.
Cifrele nu mint
Datele INS arată că rețeaua spitalicească din România a rămas practic înghețată în ultimii ani la capitolul unități de stat: 373 de spitale publice, aceeași cifră ca acum cinci ani, față de care s-au adăugat doar 30 de spitale private noi în perioada 2019-2024. Per ansamblu, în 2024 funcționau 558 de spitale, față de 554 în anul anterior, o creștere modestă de doar patru unități.
Bisericile au urmat un traseu invers. O analiză de acum un deceniu arăta că о treime dintre lăcașurile de cult din România au apărut după 1989, iar disproporția teritorială e uneori extremă: în județul Sălaj exista, la momentul respectiv, o biserică la fiecare 475 de locuitori, în timp ce în Tulcea raportul era de o biserică la 2.760 de locuitori. Județul cu cele mai multe biserici, Cluj, avea 833 de lăcașuri de cult, adică mai multe decât tot sistemul spitalicesc public al țării la un loc, raportat proporțional.
Ce arată contrastul cu o țară „fericită”
Comparația devine și mai clară dacă privim spre o țară care ocupă constant primul loc în World Happiness Report: Finlanda.
Biserica Evanghelic-Luterană a Finlandei, confesiunea majoritară, cu circa 66% din populație, este organizată în doar 367 de parohii, la o populație de aproximativ 5,6 milioane de locuitori. Chiar admițând că o parohie poate acoperi mai multe clădiri de cult, ordinul de mărime nu se apropie de cel românesc: acolo unde România numără zeci de mii de biserici, Finlanda operează cu câteva sute de structuri parohiale.
La capitolul spitale, situația e diferită, dar nu în sensul așteptat. Finlanda avea, în 2022, aproximativ 36 de spitale la un milion de locuitori, ceea ce înseamnă un total de circa 200 de unități la nivel național. Iar numărul spitalelor publice a coborât la doar 148 în 2021, cel mai scăzut nivel din ultimele două decenii. Nu pentru că sistemul medical finlandez ar fi subdimensionat, ci pentru că e organizat pe principiul opus celui românesc: puține unități, dar mari, bine dotate și conectate în rețele regionale eficiente, în locul unei rețele dense de spitale mici și subfinanțate.
Ce spune, de fapt, comparația
Concluzia nu e că bisericile ar fi „de vină” pentru starea spitalelor românești. Cele două rețele se dezvoltă din surse și logici diferite, una majoritar prin donații și inițiativă comunitară sau eparhială, cealaltă prin investiție publică, planificare bugetară și birocrație de stat. Dar disproporția spune ceva despre unde s-a dus energia instituțională și civică a României în ultimele trei decenii: e mult mai ușor, politic și administrativ, să aprobi o biserică nouă decât un spital nou.
Raportul Curții de Conturi din 2024, care analizează perioada 2014-2021, confirmă acest tipar: infrastructura spitalicească publică se mișcă anevoios, blocată în birocrație și lipsă de eficiență, în timp ce, în aceeași perioadă, operatorii privați au reușit să deschidă 30 de spitale noi, semn că investiția e posibilă, doar că statul nu a fost motorul ei.
Finlanda arată o cale diferită. Nu neapărat „mai multe spitale”, ci un sistem unde spitalul e prioritatea de infrastructură, iar rețeaua religioasă rămâne discretă, organizată eficient, fără suprapuneri și fără competiție cu resursele publice. România, în schimb, a lăsat ca bisericile să crească organic și necontrolat, în timp ce spitalele au rămas captive unei planificări centralizate care nu ține pasul cu nevoile reale ale populației.
Poate că întrebarea corectă nu e „de ce avem atâtea biserici”, ci „de ce nu am reușit, în același interval de timp, să construim și spitalele de care aveam nevoie”.