Întrebarea revine ori de câte ori Nistrul dă semne de secare sau de poluare: dacă tot avem două fluvii de-a lungul frontierelor, de ce capitala și cea mai mare parte a țării depind aproape exclusiv de unul singur? Răspunsul ține de geografie, de calitatea apei, de bani și, nu în ultimul rând, de un istoric de investiții care a mers într-o singură direcție.
Republica Moldova nu are o rețea uniformă de râuri. Marea majoritate a cursurilor de apă interioare sunt mici și sezoniere, iar centrul țării este practic lipsit de surse de suprafață relevante. Practic, țara depinde de doi vecini fluviali – Nistrul la est și Prutul la vest, dar aceștia nu sunt substituibili din punct de vedere hidrologic. În timp ce Nistrul asigură grosul resurselor cu un volum mediu multianual de circa 10 km³, debitul mediu anual al Prutului este de doar 2,7 km³. În comparație, Nistrul are un debit mult mai mare și mai stabil, ceea ce explică de ce sistemul centralizat de aprovizionare s-a construit istoric în jurul lui.
Ponderea reală în alimentarea centralizată reflectă exact acest dezechilibru: sursele variază între studii, dar toate arată aceeași direcție: Nistrul asigură circa 56% din apa potabilă distribuită centralizat, Prutul aproximativ 16%, iar alte surse de suprafață doar 8%. Restul provine din surse subterane. De altfel, apele subterane rămân sursa principală pentru 100% din populația rurală și 30% din cea urbană, adică pentru 65% din populația totală a țării.
Capitala e cazul cel mai vizibil al acestei dependențe. Nistrul alimentează cu apă potabilă aproape 80% din populația Republicii Moldova și întreg municipiul Chișinău, prin stația de captare de la Vadul lui Vodă, completată de o rețea de foraje arteziene. Prutul nu face parte din acest sistem nu pentru că ar fi ignorat, ci pentru că infrastructura fizică (conducte, stații de tratare, magistrale de transport) pur și simplu nu a fost construită în direcția lui pentru zona metropolitană.
Actualitatea din această vară arată cât de fragilă e soluția „un singur fluviu”: scăderea nivelului Nistrului a alimentat un schimb de acuzații între autorități, ministrul Mediului avertizând asupra riscului ca municipiul să rămână fără apă, iar primarul general acuzându-l că induce panică. Compania de stat a asigurat între timp că nu există riscuri imediate și că instalațiile funcționează normal, monitorizarea calității și nivelului apei fiind zilnică.
Situația s-a agravat considerabil în cursul lunii iulie. Ministrul Mediului, Gheorghe Hajder, a anunțat că seceta prelungită și lipsa precipitațiilor au dus la scăderea nivelului lacului de acumulare de la Novodnestrovsk sub cota minimă, în lac ajungând acum un debit de doar circa 30 m³/s, în timp ce în Nistru sunt deversați circa 100 m³/s. Datele hidrologilor confirmă gravitatea: pe sectorul Naslavcea–Palanca curge acum doar o treime din debitul normal al fluviului (circa 100 m³ în loc de 360 m³), ceea ce înseamnă o criză reală de apă în bazinul Nistrului, cu riscul ca pompele stației de la Vadul lui Vodă să nu mai poată funcționa normal sub un prag critic al nivelului.
Criza a căpătat și o dimensiune diplomatică. Partea ucraineană a notificat Moldova cu privire la o posibilă criză de apă și a propus limitarea debitului deversat, propunere pe care autoritățile de la Chișinău au refuzat-o, cerând menținerea nivelului de 100 m³/s, iar cele două părți au convenit ulterior menținerea acestui debit până la 31 iulie. Pe plan intern, subiectul a devenit și unul politic: ministrul Mediului i-a cerut Primăriei Chișinău să precizeze dacă dispune de soluții de rezervă în cazul unei crize a apei, în timp ce alți oficiali au minimizat gravitatea, descriind secarea Nistrului drept un proces natural.
Experții atrag atenția că fenomenul nu e unul izolat. Deversarea ecologică de primăvară (revărsarea artificială a râului menită să inunde pajiștile și să susțină reproducerea peștilor) nu s-a mai realizat de doi ani, o situație aproape fără precedent în ultimele decenii, legată de schimbările climatice și de defrișările din bazinul carpatic. În plus, episodul actual nu e primul avertisment al anului: o poluare masivă cu produse petroliere a afectat Nistrul la începutul lunii martie, provocând o urgență ecologică și expunând vulnerabilitățile Moldovei în gestionarea resurselor de apă. Ca răspuns la agravarea situației, Guvernul a instituit stare de alertă hidrologică pentru 30 de zile, iar autoritățile spun că, la nevoie, nivelul apei din zona stațiilor de captare poate fi ridicat artificial prin instalarea unor baraje temporare. Toate acestea confirmă faptul că dependența aproape totală de un singur fluviu lasă Moldova extrem de vulnerabilă la variații hidrologice pe care nu le poate controla, fie ele secete, poluări accidentale sau decizii luate de partea ucraineană a bazinului. Iar diversificarea reală a surselor, inclusiv prin Prut, rămâne un proiect pe termen lung, nu o soluție pentru sezonul acesta.
Chiar acolo unde Prutul este folosit (cazul cel mai clar fiind orașul Ungheni, care se alimentează direct din Prut printr-o priză de captare funcțională încă din 1972, deservind peste 40.000 de oameni) apar probleme de altă natură. Calitatea apei Prutului pe teritoriul Moldovei corespunde, în general, clasei II (poluare moderată), dar în aval de Ungheni și la vărsarea în Dunăre ajunge la clasa III (poluată), iar în zona Pădurii Domnești chiar la clasa IV (puternic poluată). Aceeași localitate ilustrează și partea mai puțin discutată a poveștii: orașul își ia apa din Prut, dar tot în Prut își deversează apele uzate, ceea ce închide un cerc problematic pe care autoritățile locale abia acum încearcă să-l documenteze științific.
Explicația economică e, probabil, cea mai importantă. Orice sursă de suprafață, fie Nistru, fie Prut, necesită resurse financiare considerabile pentru tratare și transportare, iar sistemele existente sunt vechi și subdimensionate. Rețeaua de aprovizionare a Chișinăului a fost gândită și extinsă de-a lungul deceniilor în jurul unei singure surse, iar reorientarea parțială spre Prut presupune conducte noi, stații de captare noi și magistrale de transport pe zeci de kilometri, adică investiții de ordinul zecilor de milioane de euro.
Aceste investiții sunt totuși în curs. În aprilie 2026, la Vadul lui Vodă, a fost lansat un proiect finanțat de Guvernul Germaniei prin banca de dezvoltare KfW, în valoare de 23,6 milioane de euro, care prevede o nouă stație de captare a apei din Nistru, o stație de pompare și conectarea a două orașe și două sate din raioanele Strășeni și Călărași la o sursă sigură de apă. Semnificativ pentru discuția noastră, ministrul infrastructurii Vladimir Bolea a precizat că strategia națională vizează modernizarea infrastructurii de alimentare din surse de suprafață, „în special din Nistru și Prut”, cu o nouă magistrală care va deservi 75.000 de persoane suplimentare, planificată pentru 2026.
Mai devreme, un alt proiect, lansat în cadrul unui acord interguvernamental România–Moldova, prevede construcția unor apeducte cu subtraversarea Prutului, menite să alimenteze cu apă potabilă din județul Iași raioanele Nisporeni, Ungheni, Glodeni și Făleşti. Acest fapt arăta deja că soluția transfrontalieră e privită ca fezabilă acolo unde apropierea geografică o permite, chiar dacă la scară mult mai mică decât capacitatea Nistrului.
Prin urmare, nu e vorba de o neglijare deliberată a Prutului, ci de o combinație de factori: un debit mult mai mic și în scădere, o calitate a apei inegală de-a lungul cursului, poluare cauzată chiar de localitățile care îl folosesc, și, mai presus de toate, o infrastructură istorică orientată aproape integral spre Nistru, a cărei reorientare costă zeci de milioane de euro și ani de lucrări. Proiectele derulate acum, cu sprijin european și german, arată că diversificarea surselor e pe agendă, dar rezultatele ei se vor vedea abia peste câțiva ani, nu în sezonul acesta de secetă.