Acasă Blog Pagina 28

Dezoligarhizarea prin descentralizare

0


Motto:Politicienii se gandesc la alegerile viitoare, iar oamenii de stat – la generațiile viitoare
Winston Churchill


Capitularea PDM și deblocarea instituțională aduce în prin plan o nouă competiție politică – cea a alegerilor locale. Se știe că Parlamentul stabilește data alegerilor locale și acestea pot fi organizate la cel puțin 60 de zile de la data anunțării. Se așteaptă ca săptămâna ce urmează să fie numită data alegerilor. După părerea mea, majoritatea de guvernare nu ar trebui să se grăbească cu anunțarea acestei date din mai multe motive.

În primul rând procesul de dezoligarhizare a instituțiilor va dura mai mult timp și fără adoptarea modificărilor legislative și a schimbărilor instituționale nu trebuie să se meargă la alegeri. De asemenea, organizarea unor alegeri înseamnă competiție între partide, care fără îndoială, va aduce fisuri în relațiile destul de fragile din coaliția majoritară. Însă cea mai mare problemă este starea precară a autonomiei locale din Republicii Moldova, constatată în diverse rapoarte de monitorizare realizate atât de instituțiile internaționale, cât și  ale societății civile din domeniu.

Deși mai multe guverne au făcut încercări  de reformare a APL, acestea nu au fost duse până la capăt. Ultima încercare a fost în 2013, odată cu aprobarea Legii privind Strategia de descentralizare și de implementare a planului de acțiuni, ulterior  prelungit până în 2020. Însă guvernarea PD a fost mai mult preocupată de centralizare decât de descentralizare, subordonându-și, prin șantaj și corupție vreo 80% din primării, transformându-le în structuri teritoriale  reprezentative de partid, care risipesc puținul buget ce li se alocă, fără a oferi serviciile necesare populației.

Având un cadru conceptual și instituțional dezvoltat, precum și aplicând un sistem modern de relații între bugetul central și cel local, în Moldova descentralizarea a avansat  ca proces participativ, dar nu și în cantitatea și calitatea serviciilor publice locale. Politicul a continuat să influențeze primăriile mici întreținute pe banii transferați de la stat. Fărâmițarea teritorială conduce și la folosirea irațională a resurselor umane, împiedicând dezvoltarea și accesul la servicii publice. De asemenea, excesiva fragmentare teritorială face dificilă și costisitoare implementarea unei descentralizări funcționale. De exemplu, este foarte greu de implementat descentralizarea și autonomia financiară în peste o treime din primării, care au o populație mai mică decât norma de 1500 de oameni,  prevăzută de legislația națională. Este imposibil să aduci fonduri europene la o primărie cu un buget anual de câteva sute de lei pe cap de locuitor. Cum poți să transmiți proprietăți și competențe către primării cu 3 sau 5 angajați? Să faci alegeri locale în aceste condiții este ca și cum ai încerca să resuscitezi un cadavru.

Reforma teritorial-administrativă este parte indispensabilă a procesului de descentralizare. Ea este necesară pentru că majoritatea primăriilor sunt prea mici și slabe, ele depind foarte mult de transferurile de la bugetul de stat, iar cheltuielile administrative ale acestor primării sunt mari și  serviciile lor sunt necalitative și costisitoare.

Dincolo de statutul special al UTA Gagauzia și regiunea Transnistreană, Moldova are mai multe anomalii teritoriale – orase cu populatia de mai putin de 1000 de locuitori, raioane cu cateva localitati, municipii cu competente neclare.

Fuzionarea administrațiilor locale ar fi o soluție pentru ca procesul de descentralizare să poată avansa. Aceasta ar spori eficienţa economică în procesul de prestare al serviciilor publice. Nivelul raional al administrațiilor locale trebuie desființat. Economiile de la eficientizarea administrațiilor, estimate la 500 milioane lei anual, pot fi îndreptate spre dezvoltarea serviciilor publice pentru cetățeni. De exemplu, clădirile primăriilor fuzionate pot fi reamenajate pentru oficii de deservire a populației pe principiul ghișeului unic. Astfel locurile de lucru în administrație pot fi păstrate și chiar multiplicate, salariul angajaților va crește, iar serviciile vor fi mai calitative.

O problemă aparte este municipiul Chișinău. Conform legislației în vigoare, viitoarele alegeri în Chișinău ar trebui făcute pe sectoare (cum a fost până în 1990) cu încă 5 primari și peste o sută de consilieri. Un studiu realizat arată, însă, că acesta ar aduce capitala în dezastru. Toată mizeria care am văzut-o în ultimii 10 ani despre gestionarea treburilor capitalei  va fi multiplicată de șase ori.

Fără îndoială, asumarea acestei reforme este un subiect politic dificil. Cunosc pozițiile diametral opuse în această problemă ale PSRM și ACUM. Însă consider că noua majoritate guvernamentală trebuie să dea dovadă încă o dată de curaj și voință politică și să găsească o soluție rațională și acceptabilă. Fundamentarea tehnică, socio-economică și financiară, precum și cadrul legal necesar pentru trei opțiuni  de reformă este pregătită. Este nevoie de decizia politică a unor oameni de stat.

Dacă ideea este acceptată, reforma trebuie inițiată imediat. Mandatele primarilor și a consilierilor trebuie extinse până la noile alegeri ce pot fi desfășurate în noiembrie 2019. Noua structură de organizare teritorial-administrativă trebuie să intre în vigoare din 2020. În caz contrar, încă pentru o perioadă de patru ani, multi bani publici vor fi irosiți în zădar, iar servicii mai bune pentru cetățeni vor fi amânate.

Mihai Roșcovan,
Doctor în economie

Polonia – partenerul sau concurentul Moldovei pe piața europeană?

0

Deși are un profil foarte asemănător cu cel al Republicii Moldova în ce privește structura exporturilor, Polonia este unul dintre cei mai fideli suporteri ai integrării economiei moldovenești pe piața comunitară, acordând fonduri de dezvoltare antreprenorilor moldoveni și contribuind la modernizarea și eficientizarea instituțiilor importante pentru dezvoltarea economică.

Deși vine din aceeași epocă socialistă, Polonia se deosebește în multe privințe de celelalte țări din fostul bloc de est. Mai întâi de toate, este cea mai mare țară atât după populație, cât și după teritoriu dintre statele est-europene, ce au aderat deja la Uniunea Europeană.

Viziune clară a viitorului

Acest avantaj a fost consolidat de o viziune clară a elitelor poloneze, odată cu restabilirea democrației în anul 1989. Elitele poloneze au stabilit clar atunci încotro trebuie să meargă țara pentru a-și restabili locul pe harta lumii democratice. Chiar de la bun început, economia poloneză a fost supusă unei terapii de șoc, care a condus la afirmarea relațiilor de piață mult mai devreme decât în multe alte țări din fostul bloc socialist.

Deși a avut un impact imediat extrem de dureros pentru marea majoritate a populație, materializată prin devalorizarea valutei și pierderea economiilor agonisite de populație, economia a intrat în scurt timp pe un făgaș sănătos. Iar odată cu aderarea la Uniunea Europeană, cât și în perioada premergătoare acesteia, Polonia a avut capacitatea de a accesa și folosi destul de eficient fondurile europene destinate modernizării economiei și sporirii competitivității.

Fermierii erau cei mai eurosceptici și au devenit cei mai mari beneficiari

Drept urmare, economia a înregistrat o creștere susținută, în special beneficiind de pe urma fondurilor europene agricultura și industria alimentară, deși fermierii polonezi s-au numărat printre cei mai înverșunați adversari ai integrării europene la acel moment. Aceștia aveau aceleași temeri ca și agricultorii moldoveni, că nu vor face față competiției pe piețele europene, dar și pe cea internă. Iată că aceste idei preconcepute nu s-au materializat, iar agricultura și industria alimentară poloneză au înregistrat cele mai mari ritmuri de creștere. În prezent, sectorul agroalimentar polonez este cel mai mare exportator net din Uniunea Europeană, beneficiind și de unul dintre cele mai mari volume de subvenționare a agriculturii din Uniunea Europeană.

Cea mai dinamică economie pe timp de criză, datorată stabilității 

Drept urmare a politicilor economice corecte, în Polonia a fost construită o economie robustă, care n-a putut fi afectată nici de criza economică globală, începută în 2008. Mai mult, în timpul a cinci ani de criză aceasta a înregistrat o creștere de 18%.  

Slavomir Majman, ex- Președintele Agenției Poloneze pentru Investiții, povestea unui grup de jurnaliști moldoveni, care au vizitat Polonia în 2014, că aceste performanțe remarcabile s-au datorat  în primul rând stabilității oferite investitorilor. „Polonia dispune de un produs care este la mare căutare în ziua de azi – stabilitatea”, remarca el, menționând că pentru atingerea acestei stabilități s-a lucrat foarte mult. „Odată cu aderarea țării la NATO, în 1999, am obținut stabilitatea geopolitică iar, în 2004, după aderarea la Uniunea Europeană – stabilitatea cadrului de funcționare a economiei”. 


Slavomir Majman:
Polonia dispune de un produs care este la mare căutare în ziua de azi – stabilitatea

De asemenea, țara dispune de un sistem bancar conservator, dar stabil care asigură o stabilitate financiară, iar guvernele au menținut în permanență un echilibru bugetar exemplar.

Un alt avantaj oferit investitorilor este forța de muncă înalt calificată și relativ ieftină. Adaptarea sistemului de învățământ superior polonez la necesitățile pieței comunitare a muncii a făcut ca mai multe companii occidentale să recurgă la serviciile specialiștilor polonezi, în primul rând prin intermediul outsourcing-ului.

Transformarea din obiect în subiect al investițiilor

Drept urmare, cele mai multe investiții au venit în afacerile de prestare a serviciilor, bazate pe forța de muncă înalt calificată și relativ ieftină (un raport avantajos cost-calitate), care oferă servicii în regim outsourcing în domenii precum contabilitatea, piețe de capital și financiare, call-centre-uri. Un alt domeniu interesant pentru investitori îl reprezintă, la fel ca și în Moldova, industria automotive, doar că în proporții incomparabil mai mari. 

Alte domenii interesante pentru investitori sunt sectorul TIC şi producerea componentelor pentru industria aviatică. Este, prin urmare, vorba despre domenii care necesită un nivel înalt de instruire, Polonia reușind să-și reformeze sistemul de învățământ, pentru a asigura un astfel de nivel.

Creșterea economică susținută din ultimele decenii, a permis companiilor poloneze să acumuleze mijloace suficiente pentru a efectua investiții peste hotare. „Din obiect noi am devenit subiect al investițiilor”, menționează Slawomir Majman. Astfel, a apărut interesul și pentru investițiile în Republica Moldova, care, odată cu asocierea cu Uniunea Europeană, a devenit atractivă și pentru investitorii polonezi. 

Alinierea legislației naționale la cea comunitară sporește atractivitatea investițională 

Andryei Dycha, secretar de stat în cadrul Ministerului polonez al Economiei, spunea acum cinci ani că atractivitatea investițională depinde de politicile implementate în țara noastră. „Dacă acestea creează condiții mai bune față de țările vecine, atunci aveți șanse să fiți mai atractivi din acest punct de vedere”, spunea secretarul de stat. El a explicat cum armonizarea legislației moldovenești cu cea comunitară sporește siguranța investițională a țării noastre și reprezintă deja un argument foarte solid în ce privește creșterea atractivității investiționale. „Rămâne să folosiți cât mai reușit de acest avantaj”, a remarcat Andryei Dycha.

Polonia – al șaselea partener comercial al Moldovei

Amplasată la 400 de kilometri de hotarele Republicii Moldova, Polonia se numără printre cei mai mari parteneri comerciali ai țării noastre, ocupând locul al șaselea, în anul 2018, cu un volum total al comerțului de circa 300 de milioane de dolari. De fapt, importăm mai mult decât exportăm în Polonia de circa două ori: aproape 100 de milioane de dolari au reprezentat exporturile și circa 200 de milioane – importurile. Acest fapt se datorează competitivității mai reduse a mărfurilor moldovenești în raport cu cele poloneze, care beneficiază și de un grad mare de subvenționare. 

Un potențial enorm pentru exporturile moldovenești

Astfel, a fost un lucru firesc ca Polonia să se numere printre primele țări, prezentate producătorilor moldoveni în cadrul programului „Export Morning”, implementat de Agenția de Investiții în parteneriat cu proiectul Uniunii Europene „Vizibilitate și comunicare pentru Acordul de Asociere/Zona de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (AA/DCFTA). Evenimentul de prezentare cu genericul „Polonia – partener sau concurent” s-a desfășurat joi, 29 mai, la Chișinău.


Evenimentul de prezentare cu genericul „Polonia – partener sau concurent” s-a desfășurat joi, 29 mai, la Chișinău

În cadrul sesiunii de prezentare a Poloniei drept destinație a exporturilor moldovenești, au fost prezentate mai multe motive pentru care această țară merită să ajungă în vizorul exportatorilor moldoveni. Este vorba, în primul rând, despre o piață de 38 de milioane de oameni, cu o creștere constantă a consumului intern pe fundalul unei creșteri economice anuale medii de 4,6 la sută în ultimii cinci ani, de majorare salariului mediu cu 7% anual. Exportatorii moldoveni exploatează această oportunitate, în ultimii ani livrările de mărfuri moldovenești pe piața poloneză fiind într-o creștere susținută cu o medie anuală de 13 la sută. 

De ce Polonia?

Potrivit datelor prezentate în cadrul evenimentului, mărfurile livrate de moldoveni în Polonia sunt în proporție de 60% produse industriale: scaune, cabluri, contoare și  textile. Cele mai exportate mărfuri agroalimentare sunt sucurile, vinul, mierea, strugurii proaspeți și semințele de floarea-soarelui. „Totuși, Moldova nu figurează nici măcar în Top-50 parteneri comerciali ai Poloniei, ceea ce denotă un potențial enorm de dinamizare a exporturilor moldovenești în această țară”, a constatat expertul invitat în cadrul evenimentului. 

O piață de 38 milioane de consumatori

Sfaturi de la exportatori

Trei manageri moldoveni, care deja își exportă mărfurile în Polonia, au împărtășit auditoriului „lecții de viață” prețioase. Andrei Tăbăcaru, director comercial al unei companii ce exportă furaje pentru animale, a atenționat cât de importantă este informarea maximă în privința procedurilor de export. La rândul său, Nicolae Negru, administrator al unei companii care exportă struguri proaspeți, a vorbit despre importanța etapei de negociere a prețurilor.

Și managerul comercial al vinăriei „Asconi”, Lilia Talmaci, și-a împărtășit experiența audienței. Produsele Asconi sunt prezente deja de cinci ani pe rafturile magazinelor din Polonia, astfel că aceasta are deja o definiție clară a succesului intrării pe această piață. Este foarte important, potrivit managerei ca exportatorul să stabilească din start o strategie foarte exactă de promovare a mărfurilor lor pe piața poloneză, ținând cont de particularitățile acesteia, și s-o urmeze consecvent. 


Trei manageri moldoveni, care deja își exportă mărfurile în Polonia, au împărtășit auditoriului „lecții de viață” prețioase.

De ce trebuie să se țină cont la stabilirea unei strategii?

Potrivit datelor împărtășite în cadrul evenimentului din 29 mai 2019, piața de retail poloneză se cifrează la 175 miliarde de euro. Totuși, în proporție de 59 la sută, polonezii își fac cumpărăturile în magazinele de cartier și doar în proporție de 41 la sută în hipermarketuri. 

Pe piața poloneză poți pătrunde direct: deschizându-ți filiale și studiind pas cu pas oportunitățile, profilul consumatorului, particularitățile pieții pentru a găsi calea spre consumator sau indirect, stabilind parteneriate cu importatorii, angrosiștii, distribuitorii și retailerii polonezi. Desigur, alegerea depinde de planurile exportatorului, piața țintită și, în primul rând, de capacitățile financiare.

Concurenți sau parteneri?

În linii mari, principalele mărfuri pe care Republica Moldova le poate exporta în cantități mari, se produc și în Polonia. De aceea, este important ca exportatorii moldoveni să-și găsească nișa pe această piață. 

În general, polonezii sunt binevoitori față de moldoveni. Potrivit ambasadorului Poloniei la Chișinău, Bartlomiej Zdaniuk, Republica Moldova are o imagine bună în Polonia. „Polonezii nu au stereotipuri negative legate de calitatea produselor moldovenești. Mai mult decât atât, vinurile voastre se bucură de o apreciere enormă, fapt confirmat și de datele statistice care plasează Polonia printre principalii consumatori de vinuri moldovenești, alături de România. Suntem gata să oferim importatorilor stabilitate economică și politică, aspecte importante atunci când vorbim de afaceri de lungă durată”, a menționat acesta. 


Bartlomiej Zdaniuk :
Polonezii nu au stereotipuri negative legate de calitatea produselor moldovenești. Mai mult decât atât, vinurile voastre se bucură de o apreciere enormă

Bunăvoința Poloniei se exprimă și printr-o serie de fonduri de susținere a antreprenoriatului și dezvoltării regionale în Republica Moldova, cunoscute foarte bine în regiunile țării. De asemenea, Polonia acordă un suport consistent în ce privește transferul de experiență privind dezvoltarea ramurilor economiei în contextul Asocierii cu Uniunea Europeană. 

„Stabiliți un cadru clar și respectați-l întocmai”

La finele anului trecut, Agenția pentru Intervenții și Plăți în Agricultură (AIPA) a încheiat implementarea unui proiect twinning, care a consolidat capacitățile Agenției, a clarificat obiectivele acesteia și a permis trecerea la o nouă paradigmă de subvenționare, de la modelul post-investițional la cel pre-investițional. Polonia a fost unul dintre partenerii proiectului pe lângă Cehia și Austria, împărtășindu-și generos experiența în atragerea fondurilor europene. 

Drept urmare a proiectului, AIPA a devenit una dintre cele mai eficiente structuri ale Guvernului moldovenesc, gestionând cu succes în fiecare an bugete de 900 milioane de lei. Mai mult, datorită restructurării, efectuate cu suportul celor trei țări europene, instituția este aptă să gestioneze și alte fonduri, inclusiv de dezvoltare rurală și regională. 

„Este un succes enorm transformarea unei instituții cu o imagine destul de îndoielnică, într-un viitor nu foarte îndepărtat, într-un organism eficient de transformare calitativă a sectorului agroindustrial moldovenesc. Acum, pentru a avea performanțe, AIPA doar trebuie să acționeze”. Acesta a fost mesajul ambasadorului Poloniei la finalizarea proiectului twining, care a explicat pe scurt care este cheia succesului Poloniei în atragerea fondurilor europene. 

„Succesul Poloniei se datorează faptului  că noi am adoptat o procedură eficientă și o urmăm întocmai, fără abateri, același lucru urmează să-l faceți și voi. Să adoptați legi și regulamente bune și să le urmați”, a remarcat  Bartlomiej Zdaniuk.

Ion Chișlea

Articol, publicat pe www.dcfta.md

Cine va plăti nota pentru populismul preelectoral al guvernului democrat?

0


Scadența populismelor preelectorale și a unor reforme ce nu au vreo legătură cu interesele reale ale statului urmează să fie plătită în a doua jumătate a anului de viitorul guvern.  Acesta a fost mesajul cheie al ultimei ediții a publicației trimestriale Realitatea Economică elaborată de cunoscutul centru analitic Expert-Grup și  făcută publică joi, 29 mai.

”Principala provocare a economiei moldovenești la moment este acutizarea triadei de deficite. Este vorba de deficitul bugetar, care generează creșterea îndatorării Guvernului față de bănci și alimentează riscul eventualelor creșteri de impozite și taxe și optimizări bugetare. Urmează deficitul comercial și deficitul de cont curent, care denotă carențele de competitivitate ale economiei moldovenești și creează presiuni asupra monedei naționale și alimentează riscuri inflaționiste. Pentru a face față acestor provocări, avem nevoie de politici economice și fiscale responsabile, menite să stimuleze inițiativa privată, să atragă investiții străine, să deblocheze asistența externă și să stabilizeze sistemul de finanțe publice”, a menționat Adrian Lupușor, director executiv la Centrul Analitic Independent Expert-Grup și coautor al publicației.

Potrivit publicației, deși în primele trei luni  ale anului curent mai mulți indicatori economici prezintă evoluții pozitive, nu este vorba de o creștere durabilă.

Exportul de mărfuri și-a reluat creșterea după ce la finele anului 2018 s-a înregistrat o scădere. Se atestă și o accelerare a creditării sectorului privat iar în contextul campaniei electorale Guvernul a majorat cheltuielile bugetare cu anumite efecte pozitive (dar de scurtă durată) asupra consumului și creșterii economice.

Experții anticipează că în prima jumătate a anului se va păstra o traiectorie pozitivă: Produsul Intern Brut ar putea crește cu circa 4% iar în trimestrul doi avansarea chiar ar putea depăși nivelul de 5%.

Totuși, viitorul nu arată chiar așa de bine cum ar părea la prima vedere.

Începând cu august, 2018 transferurile migranților moldoveni de peste hotare sunt în scădere. Reducerea intrărilor de valută, în paralel cu un deficit înalt al balanței comerciale a determinat deprecierea monedei naționale.

Deprecierea a fost stimulată și de creșterea cheltuielilor bugetare în context electoral, care au sporit cererea internă. Cererea sporită, la rândul său, a determinat creșterea importului și, implicit, a deficitului balanței comerciale.  

Aceste măsuri de majorare artificială a veniturilor populației ar putea avea un impact pozitiv într-o economie bazată pe producere, în care majoritate a mărfurilor de larg consum se produc în interiorul țării.

În acest caz sporirea capacității de cumpărare a populației  se transformă într-o sporire a veniturilor companiilor producătoare, fapt ce generează, eventual, și salarii mai mari în sfera privată.

Se produce, astfel, o nouă sporire a capacității de cumpărare cu un nou impact pozitiv asupra producătorilor autohtoni.

Principiul, însă, nu este valabil și pentru Republica Moldova, unde majoritatea covârșitoare a mărfurilor de larg consum sunt importate.

Prin urmare, sporirea capacității de cumpărare a populației în urma majorărilor administrative de salarii și pensii e benefică doar la prima etapă, pe termen scurt. Și asta deoarece veniturile mai mari din vânzări,  în cea mai mare parte părăsesc țara și ajung la producătorii externi iar noi rămânem doar cu inflația.

Pe de altă parte, sporurile salariale împreună cu recolta redusă la mai multe culturi agricole din anul  2018, vor alimenta inflația până la sfârșitul anului în curs.

Astfel, dacă în ianuarie rata anuală a inflației era de 2,2%, în aprilie ea s-a ridicat la 3,2% iar până la finele anului ar putea ajunge la 8-9%. În plus, este de așteptat și o sporire a deficitului bugetar din cauza relaxărilor fiscale din toamna anului trecut.

Era și de așteptat ca reducerea unor impozite și taxe coroborată cu majorarea salariilor să genereze o creștere a deficitului bugetar.

Pentru a face față dificultăților, guvernul, care va veni acum sau în urma unor alegeri anticipate, va trebui să  aplice politici economice mai dure.

Ar putea fi vorba despre  creșterea unor taxe și impozite, reducerea cheltuielilor bugetare sau creșterea împrumuturilor guvernamentale de la bănci.

De regulă guvernanții moldoveni evită politici de austeritate și recurg la ultima soluție:  împrumută bani de la băncile comerciale prin intermediul Valorilor Mobiliare de Stat.

Astfel, banii băncilor care, în mod normal, ar trebui să crediteze sectorul real, companiile altfel spus, ajung să astupe găurile din buget cauzate de acțiunile populiste ale autorităților.

Toate aceste evoluții vor avea efecte adverse asupra dinamicii economice, care ar putea încetini în a doua jumătate a anului 2019 și pe parcursul  anului 2020, constată experții.

Și perpetuarea instabilității politice, pe care o urmărim de trei luni pe fundalul incapacității partidelor accese în Parlament de a forma Guvernul,  reprezintă un factor de risc pentru economie.

Și asta deoarece lipsa unui guvern cu împuterniciri depline înseamnă suspendarea multor proiecte investiționale private și a partenerilor de dezvoltare,  precum și amânarea reformelor și măsurilor de stabilizare economică necesare în perioada post-electorală.

Până la urmă, este foarte puțin probabil că chiar și un eventual nou Guvern va avea curajul să recurgă la politici mai puțin populare însă absolut necesare pentru a nu permite deteriorarea economiei.

Astfel de măsuri și le poate permite doar un guvern instalat pe termen lung pentru că doar în câțiva ani poate fi confirmată justețea unor politici de austeritate. Unul de conjunctură, instalat pe o perioadă scurtă, nu va recurge la politici austere.

Cert este un lucru: până la urmă, indiferent de cine va forma noua guvernare, se va întâmpla acest lucru acum sau după o nouă rundă de alegeri, în toamnă va veni nota pentru măsurile populiste preelectorale ale guvernului democrat.

Rămâne de văzut cine-și va asuma plata.

”Beneficiile DCU implică distrugerea creativă a elementelor ineficiente, cu risc sporit și învechite ale infrastructurii pieței de capital din R. Moldova”

0


Interviu cu Volodymyr Tulin, reprezentant permanent al FMI în R. Moldova

Pe 21 mai, la Chișinău a fost lansat Depozitarul Central Unic al Valorilor Mobiliare (DCU) după ce timp de doi ani s-a aflat într-un proces intens de constituire.   Noua instituție este responsabilă de înregistrarea, evidența și decontarea valorilor mobiliare emise de entitățile din Republica Moldova. Potrivit unui comunicat, plasat pe pagina Băncii Naționale a Moldovei, DCU își propune să faciliteze atragerea investițiilor în piața de capital locală și să dezvolte instrumente financiare noi.  DCU nu este prima instituție de acest gen, până în present activând alt Depozitar. De ce a fost necesară o nouă instituție de profil și cum aceasta va putea influența și poate chiar dinamiza piața molodovenească financiară, în special  pe cea de capital, am discutat cu Volodymyr Tulin, reprezentantul permanent al FMI în Republica Moldova, instituție care a susținut din start și promovat crearea DCU.

  • Dle Volodymyr Tulin, de ce a fost necesară lansarea unui nou Depozitar al valorilor mobiliare în condițiile când exista deja unul? (Depozitarul Național de Valori Mobiliare)

Modernizarea cadrului de tranzacționare a valorilor mobiliare din Republica Moldova a necesitat o restructurare amplă a întregului sistem. Având în vedere lacunele la nivel instituțional și necesitatea de a avansa cu fermitate reformele, nu avea nici un sens de făcut, să zicem așa, o reparație cosmetică a structurilor existente.

Ce ține de Depozitarul Național de Valori Mobiliare (DNVM) – deși în ansamblu existau și unele aspecte pozitive, el s-a dovedit a fi o sursă majoră de probleme pentru piața de capital din Moldova. Din cauza constrângerilor de finanțare, DNVM se confrunta cu riscuri operaționale curente, neavând un cadru complex de gestionare a riscurilor.

Este important de menționat că, în pofida multiplelor eforturi, DNVM nu a reușit să-și exercite rolul său în calitate de instituție care să asigure într-un mod eficient integritatea sistemului de înregistrare a valorilor mobiliare corporative. Deși în temeiul Legii cu privire la piaţa valorilor mobiliare, DNVM a fost abilitat să ducă evidența valorilor mobiliare ale companiilor, niciun emitent nu și-a transferat la DNVM registrul de acțiuni de la registratori, care erau vreo zece la număr.

De-a lungul anilor, DNVM nu a reușit să implementeze o conexiune electronică între sistemul său și sistemele brokerilor și societăților de registru. Toate transferurile de valori mobiliare de la brokeri și registratori la DNVM și viceversa se făceau manual, pe suport de hârtie. Această practică genera riscuri și limita semnificativ lichiditatea și eficiența pieței valorilor mobiliare.

  •   Cum va putea schimba lansarea Depozitarului central unic (DCU) piața financiară în general și pe cea de capital în particular?

Una dintre premisele importante pentru existența și dezvoltarea unui sistem financiar sănătos o constituie prezența unor sisteme de clearing și decontare sigure, eficiente și bine reglementate, care să permită efectuarea tranzacțiilor financiare, totodată ținând realmente sub control riscurile contrapărților și asigurând gestionarea acestor riscuri. Obiectivul principal al DCU este reducerea riscurilor (de furt a valorilor mobiliare, de exemplu) și sporirea eficienței (cum ar fi reducerea numărului de erori și întârzieri). Odată cu atenuarea riscurilor de acest gen, investitorii vor avea mai multă încredere în siguranța infrastructurii pieței de capital din Moldova. Acest lucru va permite accesul la un volum mai mare de resurse financiare care să fie folosite pe termen lung într-un mod productiv, fie sub formă de investiții private, fie sub formă de investiții de stat pe termen lung.

Unul din avantajele cele mai mari ale DCU este că el creează conexiuni sigure între participanții pieței hârtiilor de valoare. În condițiile infrastructurii noi, instrumentele financiare sunt transferate instantaneu și în maximă siguranță. În afară de aceasta, DCU face posibilă stabilirea conexiunilor cu depozitarele centrale de valori mobiliare din alte țări. Pe de o parte, investitorii străini, chiar dacă se află în afara țării, vor putea să investească direct în Republica Moldova. Pe de altă parte, companiile moldovenești vor putea să-și tranzacționeze acțiunile în afara țării. Acestea sunt beneficiile oferite de DCU și participanții pieței valorilor mobiliare trebuie să valorifice noile oportunități de promovare a instrumentelor financiare ca o modalitate eficientă de a atrage investițiile și de a investi.

  • Ce va rămâne, însă, din fosta infrastructură a pieței de capital: Bursa de Valori, Depozitarul vechi, brokerii, registratori independenți etc. și cum structurile rămase vor interacționa cu noul depozitar?

Realizarea plenară a beneficiilor oferite de DCU implică ceea ce eu aș numi „distrugerea creativă” a elementelor ineficiente, cu risc sporit și învechite ale infrastructurii pieței de capital din Republica Moldova. În cazul societăților de registru, legea prevede că toți registratorii sunt obligați să transfere necondiționat registrele deținătorilor de valori mobiliare la Depozitarul central unic, iar DCU, la rândul său, este obligat să le preia. În prezent se desfășoară transferul registrelor. Acest proces este unul complex, unul din scopuri fiind confirmarea integrității și legalității informației despre valorile mobiliare. Sunt prevăzute și măsuri în vederea eliminării neconcordanțelor depistate.

Printre funcțiile principale ale DCU se numără și înregistrarea inițială a valorilor mobiliare, precum și gestionarea sistemului de tranzacționare a lor. Până acum, aceste activități erau efectuate de către societățile de registru și, respectiv, de către DNVM. Sistemul de înregistrare a valorilor mobiliare de stat în formă de înscrieri în conturi a fost deja încorporat în DCU. Totodată, chiar dacă DCU are un set atât de complex de funcții, acest fapt nu presupune monopolizarea infrastructurii pieței de capital. DCU trebuie să asigure un acces echitabil și liber pentru toate persoanele juridice care intenționează să participe. În cazul entităților existente, noul cadru le conferă dreptul de a deține licență pentru activități pe piața de capital, cum ar fi deschiderea și deținerea conturilor de valori mobiliare la DCU în nume propriu și/sau în numele deținătorilor de valori mobiliare.

  • Va continua proiectul de aducere a procesului de reglementare a pieței de capital sub supravegherea BNM?

Atunci când vorbim despre atribuirea unor responsabilități sau despre împărțirea responsabilităților între autoritățile de reglementare, este necesar de luat în considerare împuternicirile și domeniile de competență ale acestora. Ce ține de infrastructura pieței financiare, obiectivul de bază este ca cele mai bune principii de gestionare a riscului de piață să fie incorporate și aplicate în mod consecvent. Fragmentarea funcțiilor regulatorii între BNM și CNPF a constituit o piedică în calea supravegherii eficiente și dezvoltării infrastructurii pieței financiare. În continuare, urmează să se pună accent pe aprofundarea cooperării în materie de reglementare și explorarea unor abordări de perspectivă vizând supravegherea sectorului financiar.

  • Cum va fi asigurată corectitudinea noului Depozitar, date fiind riscurile de influență la nivel politic inclusiv a BNM?  (deoarece DCU este cumva „sub umbrela” BNM)

Infrastructura pieței financiare, inclusiv Depozitarul central unic al valorilor mobiliare, trebuie să facă obiectul unei reglementări și supravegheri adecvate și eficiente de către banca centrală, autoritatea de reglementare a pieței valorilor mobiliare și alte autorități relevante. Autoritățile de reglementare, la rândul lor, trebuie să aibă competențele și resursele necesare pentru a face față responsabilităților într-o manieră eficientă. Astfel, în cazul Moldovei, Banca Națională a Moldovei, a fost, în mod clar, cea mai potrivită alegere, atunci când vine vorba despre reglementarea și supravegherea Depozitarului central unic al valorilor mobiliare, dar și de asumarea rolului de lider în lansarea DCU. Totuși, Depozitarul central unic dispune de un cadru autonom de guvernare și deci guvernarea sa eficientă nu ține doar de BNM. De exemplu, Consiliul de supraveghere al DCU întrunește membri înaintați de Ministerul Finanțelor, CNPF, dar și un membru desemnat de participanții pieței. Toți membrii Consiliului sunt obligați să acționeze în interesul Depozitarului central unic al valorilor mobiliare și nu trebuie să reprezinte în niciun fel interesele instituțiilor sau autorităților care i-au desemnat.

  •  BNM supraveghează sistemul bancar și este interesat în dezvoltarea acestuia. Pe de altă parte, sistemul bancar, a fost tot timpul segmentul privilegiat și cel mai avansat al pieței financiare din Moldova. Acum nu poate să se întâmple că, odată ajuns Depozitarul sub tutela BNM, piața de capital va rămâne a fi defavorizată în continuare? Adică va fi pusă în condiții inegale de concurență cu sistemul bancar. De exemplu, dobânzile pe depozitele bancare nu sunt impozabile, spre deosebire de veniturile din acțiuni…



Arhitectura sistemului de supraveghere a sectorului financiar trebuie să asigure un cadru viguros de activitate în toate sectoarele, în special când e vorba de riscurile pentru stabilitatea financiară. Este important de ținut sub control încercările participanților pe piață de a folosi în propriul avantaj diferențele de reglementare în diferite sectoare ale sistemului financiar.

Reformele cadrului de reglementare realizate în ultimii ani au vizat eliminarea unui șir de deficiențe profunde. De fapt, cadrul inadecvat de supraveghere a pieței financiare și fragmentarea la nivel de reglementare au jucat un rol în facilitarea fraudei bancare. Totodată, nu aș spune că obiectivul reformelor curente este de a revizui radical cadrul de supraveghere sau de a schimba modelul de supraveghere în sectorul financiar. În materie de activitate de bază pe piața de capital, CNPF își păstrează în continuare rolul de autoritate de supraveghere.

În ceea ce privește impozitarea veniturilor, acest subiect nu ține de domeniul supravegherii sectorului financiar, deoarece aplicarea acestor  instrumente nu ține de activitatea autorităților de reglementare, ci de activitatea autorităților fiscale. Totuși, dacă ne referim la subiectul coordonării la nivel de politici, observăm că la nivel mondial  continuă dezbaterile cu privire la modul cel mai adecvat de reconfigurare a sistemului fiscal pentru a asigura o contribuție echitabilă din partea sectorului financiar, astfel încât să fie acoperite costurile fiscale asociate crizei din sectorul financiar, dar și dezbaterile cu privire la modul în care această reconfigurare s-ar alinia la reformele de reglementare în curs de realizare, dat fiind că ambele aspecte au stat la baza dificultăților cu care s-au confruntat autoritățile în cazul crizelor din sistemul financiar.

 Pentru o țară precum este Moldova, impozitarea veniturilor din capital este o problemă care trebuie privită în primul rând în contextul identificării unui model eficient și echitabil de impozitare a veniturilor, ținând totodată cont de necesitatea de a finanța proiectele ce vor asigura dezvoltarea pe termen lung.

Vă mulțumim pentru interviu

China, SUA și «războiul comercial» Game of Loans și Marele Salt tehnologic

0

În doar câteva decenii, China a acumulat destulă forță economică pentru a-și proteja interesele regionale și proiecta puterea la nivel mondial. O realizare remarcabilă, ce generează multe temeri, dar și admirație. Concurenții săi occidentali susțin că marele stat asiatic nu este o economie de piață, pentru motive prezentate în articolul anterior. Fără a nega complet criticile privind întârzierea sau inexistența reformelor necesare liberalizării pieței interne, Beijingul se autodeclară economie în curs de dezvoltare, fapt ce i-ar da dreptul la „tratament special și diferențiat” din partea celorlalți membri OMC. Acțiunile chineze și impactul lor global susțin cu greu o asemenea caracterizare:

  • Prin Inițiativa Drumul Mătăsii China încearcă să își construiască, la nivel planetar, accesul la zonele cu resurse naturale esențiale producției, dar și la piețe de desfacere pentru uriașa sa industrie;
  • Pentru țările în curs de dezvoltare se oferă, la pachet, atât proiecte, cât și finanțare, însă practicile de creditare îi fac pe unii beneficiari să invoce „un nou colonialism”;
  • În schimb, în zonele dezvoltate, chinezii își diversifică portofoliul prin achiziții în sectoare strategice, deținând acum participații din Mediterana până la Oceanul Înghețat;
  • China se află totuși într-un punct de inflexiune – capcana venitului mediu, din care doar 10% din țări au ieșit în ultimii 60 de ani. Cum va reuși să evite stagnarea?
  • Soluția adoptată de leadershipul chinez este saltul tehnologic rapid, pentru a fi în avangarda celei de-a patra revoluții industriale, țel realizabil în bună măsură prin îndeplinirea programului Made in China 2025, caracterizat de investitorii europeni ca un plan de substituire a importurilor pe scară largă, al cărui țintă este naționalizarea unor industrii cheie;
  • Metodele de atingere a scopului de mai sus provoacă îngrijorare – transfer forțat de tehnologie prin asocieri obligatorii, achiziții de companii cu posibila coordonare a unor actori statali, sau chiar spionaj economic în care se utilizează o paletă largă de surse, de la unități specializate la mediul academic;
  • Reacția marilor parteneri comerciali – înăsprirea regulilor de verificare și aprobare a investițiilor străine în sectoare strategice. Cel mai recent, în Uniunea Europeană.

Drumul Mătăsii

Anunțată în 2013 de președintele Xi Jinping, Inițiativa Drumul Mătăsii (IDMeste un proiect uriaș de infrastructură, prin care China caută să își construiască accesul terestru și maritim pe de o parte la piețe de desfacere pentru producție, iar pe de altă parte la zonele cu importante resurse naturale. Promisiunile vorbesc de peste 1.000 miliarde de $ ce vor fi investiți de chinezi, peste 70 de țări implicate, peste 4 miliarde de oameni impactați. Agențiile de presă oficiale chineze îl promovează ca pe ca o formă de piață comună pentru țarile din Europa, dar ca pe un fel de Plan Marshall pentru zonele în curs de dezvoltare din Asia de sud-est și Africa. Prima diferență care sare în ochi față de istorica inițiativă americană de sprijin este nivelul dobânzilor. De aici încolo, semnalele de alarmă se tot aprind. Planul Marshal a însemnat acordarea gratuită a peste 90% din fonduri, restul fiind împrumutat la costuri scazute. Finanțările chineze pot ajunge și la dobânzi de 8%, dar au două mari avantaje – nu par să pună accent pe capacitatea de rambursare a debitorului și nici să fie deranjate de existența corupției.

Prezentăm mai jos, după cum au fost relatate de presa regională și internațională, câteva exemple de proiecte asociate cu IDM (le puteți urmări pe harta detaliată deaici).

Începem cu Portul Hambantota, în Sri Lanka – Proiectul modernizării portului a fost considerat inutil de la bun început, țara avea deja un port similar în Colombo, totuși a fost finanțat cu un împrumut de 300 milioane $ la o dobândă de peste 6% de la Export and Import Bank of China. Aflată în imposibilitatea de a plăti și zguduită de un uriaș scandal de corupție, Sri Lanka cedează 80% din port către China Merchant Port Holdings Company, pe o perioadă de 99 de ani. Unele surse afirmă că guvernul președintelui Rajapaksa a reușit să ofere chinezilor o dobândă mai mare decât fusese solicitată. Caz clasic de “negociere inversă”. China căpăta acces la o poziție strategică în Oceanul Indian, la mijlocul căilor de transport dintre strâmtoarea Ormuz și strâmtoarea Malacca (prin cele două puncte trece peste o treime din petrolul transportat la nivel global pe apă și uscat).

În Malaezia, premierul Mahathir Mohamad a întrerupt proiecte de 30 miliarde $, aflate în derulare cu constructori de stat chinezi și vorbește de o nouă formă de colonialism. Există suspiciuni majore de corupție la adresa guvernării anterioare. Vecinii de la sud, Indonezia, au avut alegeri prezidențiale în aprilie, în centrul disputelor electorale regăsindu-se linia ferată de mare viteză dintre Jakarta și Bandung, construită de firme chineze. Cele două țări sunt despărțite de strâmtoarea Malacca, al doilea cel mai important punct de tranzit mondial pentru petrol și calea de acces la Marea Chinei de Sud.

Coridorul Economic China-Pakistan cuprinde multiple proiecte finanțate de China cu dobânzi de până la 8%, deși Pakistanul avea deja probleme grave cu datoria publică. Inițial, CECP trebuia realizat cu monopol chinez, dar Pakistanul a reușit să implice recent și țările din Golf în proiect, în special în portul Gwadar, din apropierea graniței cu Iranul. Tot în Asia de Sud și zona Oceanului Indian, chinezii mai au două proiecte cu probleme: portul Kyaukpyu din Myanmar și Podul Prieteniei din Insulele Maldive.

În Africaproiectul Căii Ferate Djibouti din Etiopia a fost făcut de un consorțiu chinez de stat, care are acum drepturile de operare pentru următorii ani. Conform mai multor surse, Exim Bank-ul chinez a finanțat aproape 70% din proiect. În 2016 deja începuseră rambursările la împrumut, deși calea ferată s-a deschis cu greu abia doi ani mai târziu. Djibouti este situat într-o zonă cheie pentru rutele comerciale, strâmtoarea Bab el Mandeb fiind al patrulea cel mai important punct de tranzit pentru petrol la nivel mondial. SUA, Japonia, Franța și Italia dețin permanent trupe aici. Tot aici, China a deschis în august 2017 prima sa bază militară navală din străinătate.

Salt în Europa, în Muntenegru – autostrada până la Bar[2]. Proiectul are ca scop conectarea țărmului muntenegrean al Adriaticii cu Serbia, trecând prin munți. Costul primei părți (finalizată) este estimat la aproximativ 20% din PIB-ul țării. Pentru finanțarea acestei faze a fost contractat un împrumut chinezesc. Datoria publică a explodat, forțând guvernul să crească taxele și să înghețe salariile. Pentru realizarea părții a doua s-a abandonat ideea unui nou credit și se va merge, se pare, pe soluția unui parteneriat public-privat (PPP) cu constructorul primei părți, China Road and Bridge Corporation. FMI și BEI avertizaseră din start că acest proiect nu este creditabil și că Muntenegru ar face mai bine să aștepte aderarea la UE și accesul la fonduri structurale. Ca atare, relateaza Reuters, chinezii au plătit profesorii de economie de la Universitatea Muntenegru pentru realizarea unui nou studiu de fezabilitate, care a concluzionat că proiectul e totuși viabil. Studiul rămâne secret, chiar și pentru membrii Parlamentului.

Cam la 800 km nord de Bar se află  portul italian Trieste. În martie Italia a semnat un memorandum de colaborare cu China, fiind astfel prima țară din G7 care participă la Drumul Mătăsii. În cadrul memorandumului, China Communications Construction Company (CCCC) va moderniza și gestiona porturile Genova și Trieste. Problemele financiare ale Italiei sunt cunoscute, atât SUA cât și UE avertizând asupra pericolelor unor astfel de înțelegeri cu Beijingul. Ministrul de externe german Heiko Maas a lăsat la o parte tonul diplomatic, afirmând că țările care au impresia că pot face afaceri inteligente cu chinezii “se vor trezi că au devenit dependenți”. Nici în guvernul italian nu există unanimitate în privința acestei colaborări.

Modelul de înaintare pe Drumul Mătăsii pare a fi unul de tipul „capcanei datoriilor” (debt-trap diplomacy). Sunt împrumutate țări mici sau aflate în dificultăți financiare, din zone geografice strategice, cu standarde anticorupție reduse sau având puțină expertiză în gestionarea de mari proiecte. De multe ori e greu de spus dacă finalitatea este recuperarea datoriei sau câștigarea controlului asupra unor resurse minerale (bauxită, cupru, nichel, beriliu, titaniu etc.), piețe de desfacere, respectiv active importante (porturi, aeroporturi, căi ferate, conducte de gaze, etc.), adesea cu injecții minime de capital, raportate la dimensiunea creditorului.

Center for Strategic and International Studies caracterizează inspirat sinergia dintre Drumul Mătăsii și împrumuturile chineze – „Game of Loans”.

Achiziții strategice în Europa

Pe lângă cazurile de mai sus, actorii statali chinezi, direct sau prin intermediari, fac investiții în companii sau active din Europa și SUA, orientate preponderent în domenii cheie: infrastructură, transport, imobiliare, tehnologie.

Trieste nu este primul și nici singurul punct strategic european în care China își face simțită prezența. În Grecia, portul Pireus este deja controlat de China Ocean Shipping Co. În România sunt prezenți prin Cofco Co, care a cumpărat unul din marii operatori portuari din portul Constanța. De asemenea, investitorii chinezi par să fi dezvoltat o adevarată pasiune pentru Londra și fotbalul englez. Dețin acțiuni la Manchester City, Aston Villa, Southampton, Hull City, Wolverhampton.

De fapt, companiile de stat chineze dețin deja participații la 13 porturi din Europa, din Grecia până în Spania, Belgia și Olanda. Bloomberg estimează achizițiile și investițiile chineze pe bătrânul continent la 318 miliarde $ în ultimii 10 ani, cea mai mare fiind cumpărarea elvețienilor de la Syngenta – 46,3 miliarde $ pentru unul din cei mai importanți producători de pesticide din lume (o sinteză excelentă cu date și grafice interactive găsiți aici ; recomandăm vizualizarea pe laptop sau desktop).

Drumul Arctic

Ambițiile nu se opresc la rutele comerciale tradiționale. Firme chineze de stat au candidat pentru a finanța și construi 3 aeroporturi internaționale în Groenlanda, punct strategic în Atlanticul de Nord, unde U.S. Air Force deține baza militară de la Thule. A fost nevoie de intervenția Pentagonului pe lângă Danemarca pentru a-i bloca. Poate că nu era o mutare ce urmărea obiective militare, ci doar o componentă a celei de-a treia axe a IDM: în ianuarie 2018 China a anunțat intenția de a dezvolta un Drum Arctic al Mătăsii.Transportul prin nord, prin Oceanul Arctic are sens, timpul s-ar reduce la jumatate față de ruta Suez, în plus ar evita punctele de tranzit (choking points) controlate de SUA și aliatii lor. În iulie 2018 Rusia a livrat Chinei pe această cale primul transport de LNG (gaz lichefiat). Mai mult, oferă asistență pentru a rezolva problema aprovizionarii pe timp de iarnă prin Oceanul Înghețat. Pe lângă construcția terminalelor LNG de la Yamal, în asociere cu China și francezii de la Total, Rusia a acceptat să colaboreze la fabricarea primului spărgător de gheață chinez cu propulsie nucleară (rușii sunt singurii deținători ai unui asemena vas).

Acestea nu sunt caracteristici comportamentale ale unei economii imature. Având în vedere dimensiunea și acoperirea globală pe care fluxurile de capital și investițiile chineze le-au căpătat în ultimii ani, China nu poate fi tratată ca o economie în curs de dezvoltare obișnuită. Nu e mai puțin adevărat că, la acest moment, uriașa țară asiatică se află într-un punct de inflexiune.

Capcana venitului mediu

În Decembrie 1978, Deng Xiaoping a preluat puterea și China a început deschiderea, schimbând direcția treptat dinspre centralismul de tip sovietic înspre economia de piață. În 2001 a devenit membră a Organizației Mondiale a Comerțului. Evoluția nivelului de trai al unei țări cu asemenea dimensiune, într-o perioadă atât de scurtă, nu are precedent în istorie. La începutul reformelor lui Deng Xiaoping, 9 din 10 chinezi trăiau cu mai puțin de 2$ pe zi. Patruzeci de ani mai târziu, doar 1 din 100 se mai află sub limita sărăciei extreme, la o populație de 1,4 miliarde de persoane. E și un efect al statutului de fabrică a lumii. Industria chineză deține cote importante de piață în aproape toate sectoarele tradiționale, însă o bună parte din producția industrială este încă tributară consumului ridicat de energie, poluării excesive și generează o valoare adaugată redusă.

În ultimii ani, preocuparea principală a decidenților și economiștilor chinezi a fost evitarea capcanei venitului mediu (middle income trap). Aici se află țările care au atins un venit mediu pe cap de locuitor între 1/3 și 2/3 din cel regăsit în SUA. EU Chamber of Commerce in China menționează că din 101 țări care aveau acest nivel în 1960, doar 13 au reușit să îl depășească. Celelalte 88 au eșuat, nu au fost capabile să adopte reformele necesare și în final au ajuns la stagnare. China dorește să treacă la stadiul următor, la fel cum Japonia și Coreea de Sud au reușit în ultimii 60 de ani.

Una din șanse ar putea fi cea de a patra revoluție industrială, ce ar avea loc acum la nivel global. Prima s-a realizat odată cu dezvoltarea producției mecanice pe baza apei și  aburului, a doua prin adoptarea producției în masă fundamentată pe electricitate, a treia prin automatizare cu utilizarea electronicii și a tehnologiei informației. Cea de a patra ar însemna digitalizarea accentuată a producției cu ajutorul sistemelor ‚ciber-fizice’ în care soluțiile tip big data și stocarea cloud permit ca informația să fie pusă la dispoziție și analizată de-a lungul a întregi lanțuri de producție, pe baza interacțiunii în rețele a oamenilor și roboților. Beijingul vrea nu numai să prindă acest tren, ci să-l conducă.

China se confruntă în prezent cu două probleme: concurența din partea altor economii emergente de mari dimensiuni, precum India și Brazilia, care încep să ofere aceleași avantaje pentru investitori și o serioasă problemă demografică –populația care îmbătrânește. Forța de muncă eligibilă (15-59 de ani) a scăzut între 2013 și 2015 cu aproape 10 milioane de persoane. Ca atare, s-a hotărât renunțarea la politica unui singur copil. În plus, odată cu creșterea nivelului de trai și a accesului la informație, așteptările se modifică, probabilitatea ca noile generații să accepte sacrificiile părinților scade, iar riscul revoltelor împotriva regimului sporește. Chinezii acționează de obicei pe termen lung, dar în acest caz durata lungă pare să fie percepută ca inamic.

Preocuparea pentru calea pe care economia țării ar trebui să o urmeze în următoarele decenii ocupă un loc central în dezbaterile academice de la Beijing. În noiembrie 2016, dialogul dintre profesorii Zhang Weiying și Justin Lin Yifu a fost urmărit online de 1 milion de privitori. Lin, fost economist șef la Banca Mondială, deținător al unui doctorat la Universitatea din Chicago, argumentează în favoarea unei politici industriale ghidate de stat pentru a putea ajunge din urmă și concura țările dezvoltate. Zhang, absolvent al Oxford University, susține piața liberă și antreprenoriatul, subliniind că politicile industriale de stat duc doar la ineficiență și distorsiuni în economie. Viziunea oficială pare să concorde cu varianta lui Lin.

Made in China 2025 – Planul pentru saltul tehnologic

Acum patru ani guvernul chinez a lansat o inițiativă care să susțină și promoveze tehnologiile și industriile avansate. Intitulată Made in China 2025 (MiC2025), aceasta stabilește obiective ambițioase pentru dezvoltarea a zece industrii, de la noi materiale și utilaje agricole până la tehnica aero-spațială, vehicule electrice și tehnologie IT de ultimă generație; presupune miliarde de $ investiții și este doar prima dintre cele trei părți ale unui plan ce urmărește ca până în 2049 (100 de ani de la înființarea Partidului Comunist Chinez) China să se numere printre liderii mondiali ai producției și tehnologiei. De exemplu, se dorește ca 40% din materialele și componenetele de bază să fie fabricate în China până în 2020; până în 2025 se dorește să se ajungă la 70%.

Un asemenea plan intră în contradicție cu declarațiile chineze privind intențiile de liberalizare, subliniate la Davos în 2017 de către președintele Xi. După cum noteaza EU Chamber of Commerce in China, MiC2025 este de fapt „un plan de substituire a importurilor pe scară largă, al cărui țintă este naționalizarea unor industrii cheie”. Concluziile sunt preluate și confirmate de autoritățile americane: China încearcă prin acțiune centralizată să înlocuiască produsele străine cu cele naționale pe piața locală și să pregătească terenul pentru ca producătorii proprii de tehnologie să cucerească piața globală. Cercetarea și dezvoltarea independentă presupune însă investiții importante și mai ales timp. Varianta mai rapidă și mai puțin costisitoare – transferul de tehnologii, chiar prin metode controversate.

Pentru a nu plictisi cititorii, încercăm un rezumat al multiplelor practici privitoare la transferul forțat de tehnologie, așa cum sunt ele prezentate în diferite surse. Două căi principale se disting, fiecare cu subdomenii: Absorbție (prin Asocieri obligatorii și Spionaj) și Achiziții(făcute de Companii sau Fonduri de Investiții controlate direct sau indirect de stat).

Asocierile obligatorii

Pentru a putea intra pe piața chineză, investitorii sunt obligați să accepte asocieri tip Joint Venture (JV) cu firme chineze, cedând drept de decizie, acces la inovații și drepturile de utilizare;

Exemplu: Dongfeng Motor Group, unul din cei mai mari producători auto, controlat de stat, este implicat în JV cu Peugeot, Citroën, Honda și producătorul american de componente auto Dana. Ca asociat, Dongfeng are acces la tehnologia si inovațiile celor menționati. Multe companii americane au deschis procese reclamând transferuri forțate de tehnologie – American Superconductor CorporationCorningDuPontEli LillyGeneral Motors, etc.

Pe lângă asociere, pentru acces pe o anumită piață mai este necesară și obținerea unor drepturi de licență; legal, partea chineză se ocupă de licențiere. În plus, capătă dreptul de a utiliza tehnologia după cum doresc și de a aduce îmbunătățiri; acestea pot fi folosite pe termen nelimitat de către chinezi, dar limitat (de ex. doar 5 ani) de către străini. Practic, dacă investitorul străin aduce o tehnologie pe care a dezvoltat-o (cu costurile aferente) în 15 ani, partea chineză capătă acces imediat. Dacă apar îmbunătățiri realizate în China, rezultatul e interpretat ca fiind o nouă tehnologie, asupra căreia chinezii au copyright nelimitat pe piața națională, în timp ce străinii doar 5 ani. E ca și cum ai ceda inovație în rate. În plus, riscurile legale (procese din partea beneficiarilor) asociate utilizării unei noi tehnologii revin complet părții străine. Asimetrii.

O altă nemulțumire a investitorilor străini se referă lalocalizarea în China a centrelor de Cercetare-Dezvoltare. După cum notează US Chamber of Commerce, prin Legea Securității Cibernetice companiile sunt de multe ori obligate să păstreze baze de date în China și au bariere la a transfera informațiile proprii în exterior.

În cadrul asocierilor JV, Partidul Comunist Chinez își face simțită prezența până la nivelul deciziei din consiliile de administrație, chiar în cazul companiilor private. Într-un remarcabil studiu privind „capitalismul de stat” practicat de chinezi, profesorii Wentong Zheng si Curtis Milhaupt de la Columbia Law School arată că 95 din primele 100 de firme chineze după venit și opt din primele 10 firme chineze de internet au fost înființate sau sunt controlate de un actual sau fost membru al unei organizații politice comuniste. O mare parte a companiilor percepute ca fiind private sunt de fapt controlate de Statul chinez  printr-o rețea complexă de acționari (de exemplu ZTE). Știrea că Jack Ma, cel mai cunoscut miliardar chinez și fondatorul Alibaba, e membru al PCC din anii ʹ80 a provocat stupoare doar în Vest. Pentru generația decrețeilor est-europeni sună familiar.

Spionaj economic

Relatări din presa asiatică estimează numărul de agenți de informații ai Ministerului Securității Statului chinez activi în străinătate la 40.000, în timp ce local ar fi menținuți peste 50.000. Această forță este sprijinită de celebra Unitate 61398 din cadrul Armatei Populare de Eliberare (APE). Compania de securitate cibernetică Mandiant descrie sistemul de comandă și control pentru spionaj cibernetic, complet instituționalizat în cadrul APE și având peste 100.000 de subordonați. Exemple de spionaj industrial, unele terminate cu condamnări: Sinovel, Micron, Lanxes, IBM, Operatiunea Aurora, etc.

Dar cel mai spectaculos caz, desprins parcă din seria Mission Impossible, este cel documentat de Bloomberg, referitor la microcipul implantat din construcție în placa de bază a serverelor Elemental. Nu numai că acestea din urmă sunt utilizate de mari companii precum Apple, dar puțin a lipsit pentru a ajunge în noul centru big data pe care Amazon îl construia pentru CIA.

În afară de rețetele clasice de colectare de date, mai nou sunt analizate și tactici neconvenționale de accesare a informațiilor ce pot aduce avantaj tehnologic: studenții și profesorii/ cercetătorii. Directorul FBI, Christopher Wray, confirma în timpul unor audieridin Senatul american, preocuparea agențiilor de intelligence cu privire la utilizarea mediului academic ca sursă de colectare de informații – „Nu numai în orașele mari, ci și în cele mici. În toate disciplinele. Iar gradul de naivitate al sectorului academic pe acest subiect constituie o problemă în sine.” În timp ce mari actori economici chinezi construiesc centre de cercetare în California (Huawei – Berkley University) statul chinez lansează programe de atragere a cercetătorilor sau  profesorilor din domenii de interes, urmărind ca aceștia să-și aducă în China cunoștințele, chiar dacă asta ar însemna dezvăluirea unor informații secrete sau încălcarea reglementărilor de export. Un astfel de exemplu – Programul celor 1000 de Talente. După ce a intrat sub lupa comunității de informații americane, oficialitățile chineze au trecut la ștergerea de pe website-uri a referirilor la program și a identității participanților.

Costurile estimative ale spionajului industrial variază între 200 și 600 miliarde de $ anual. Generalul Keith Alexander, fost sef al NSA, concluziona că spionajul industrial și furtul de proprietate intelectuală reprezintă „cel mai mare transfer de bogăție din istorie”.

Investiții Străine Directe – cu aprobare de la stat

Investiția în cercetare și inovare solicită mult capital, dar mai ales timp. Pentru a crește viteza de recuperare față de economiile avansate și a arde etapele, companiile chineze cumpară firme occidentale deja dezvoltate, cu zestrea tehnologică aferentă. În sine, e o strategie acceptabilă, utilizată și de corporații europene sau americane. Problema o constituie faptul că, în spatele tranzacțiilor este de cele mai multe ori prezent puternicul stat asiatic, prin control, planificare sau finanțare.

Consiliul de Stat (Guvernul chinez) controlează și dirijează investițiile în străinătate spre anumite sectoare favorizate (prin Catalogul de Investiții), mai ales din zona noilor tehnologii. Comisia de Dezvoltare și Reformă (NDRC, un fel de Consiliu al Planificării), alături de Ministerul Comerțului (Mofcom) selectează și prioritizează în ce proiecte, domenii, țări vor avea loc investiții externe. Circulația capitalului este restricționată, tranzacțiile externe și destinațiile fiind supuse aprobării și controlului  Băncii Centrale, prin puternica Administrație de Stat pentru Rezervele Valutare (SAFE). Desigur, nu pot fi verificate absolut toate ieșirile de capital și investitorii privați caută de multe ori diversificarea portofoliilor în economiile americană și europeană tocmai ca o masură de a se pune la adăpost de situația politică de acasă.

China Investment Monitor al celor de la Rhodium Group apreciază totalul  tranzacțiilor chineze realizate în SUA, din 2000 până în 2018, la 140,5 miliarde $, grosul lor fiind direcționate în special în California, New York State, Texas. Sectorial, jumătate sunt concentrate în imobiliare/industria ospitalității, sectorul IT&C și al energiei. Pe locul patru, la egalitate, se află industria divertismentului și agricultura, deși în cazul ultimei ponderea este influențată de o tranzacție majoră, achiziția celui mai mare procesator american de carne de porc, Smithfield Foods. Interesul investitorilor asiatici asupra anumitor sectoare a evoluat în timp. Dacă la începutul anilor 2000 erau vizate resursele naturale, între 2010 și 2013 capitalul s-a orientat spre sectorul energetic, odată cu boomul american al noilor tehnologii extractive (fracking, shale). Tot din 2010, se înregistrează un focus clar asupra sectoarelor cu valoare adaugata sporită și intensive în inovație.

Din totalul investițiilor, peste 95% au constituit achiziții de companii existente (FDI). Investițiile în proiecte noi  (VC –Venture Capital), pentru ridicarea de fabrici, centre de cercetare sau chiar dezvoltări imobiliare abia s-au apropiat de 5%.

Hazard sau coordonare ?

Dincoace de Atlantic, în Europa, activitatea investițională a Beijingului este chiar mai febrilă. Bloomberg estimează că în ultimii zece ani a fost cu 45% mai mare decât în SUA. Și pentru că le diable se cache dans le detail, e utilă studierea câtorva cazuri concrete.

Cea mai mare tranzacție sino-europeană de până acum, vânzarea elvețienilor de la Syngenta din 2016, pentru peste 45 miliarde $, nu a fost ferită de controverse. Uriașa companie specializată în tehnologia semințelor și pesticidelor, cu afaceri pe mai multe continente, nu a fost cumpărată de o altă firmă agricolă, cum era de așteptat, ci de ChemChina, companie de stat cu activități în domeniul produselor chimice, cauciucurilor și anvelopelor (tocmai îi achiziționaseră pe italienii de la Pirelli). Încă din 2016 au fost voci ce avertizau că de fapt cei interesați ar fi fost SinoChem, tot o companie chineză de stat, dar cu obiect de activitate asemănător cu cei de la Syngenta, însă o ofertă din afara domeniului ar fi avut drept scop evitarea de investigații antitrust din partea europenilor. În prezent, se discută din ce în ce mai insistent despre o fuziune între ChemChina și SinoChem. Firmele nu confirmă, dar un director executiv de la SinoChem conduce deja operațiunile din China ale Syngenta. Sinergii.

Producătorul german de echipamente semiconductoare Aixtron a primit o comandă importantă de la San’an Optoeloctronics din Fujian. În ultimul moment, comanda a fost anulată, provocând firmei germane dificultăți financiare majore. Din fericire, Fujian Grand, fond de investiții chinez, a făcut rapid o ofertă de preluare salvatoare. La o privire mai atentă, s-au descoperit legături între San’an și Fujian Grand, mergând până la implicarea autorităților locale chineze în acționariatul celor două companii, desigur, prin intermediari. Președintele Obama a blocat achiziția părtii americane a Aixtron, drept urmare și guvernul german, luând în calcul noile informații, și-a retras aprobarea. Aixtron produce componente ce au și utilizare militară, printre altele la sistemele de rachete Patriot.

Protejarea sectoarelor strategice

Există multe asemănari între comportamentul investițional chinez din Statele Unite și cel din Europa. Totuși, o deosebire iese în evidență: în SUA ponderea investițiilor o dețin actorii privați (cel puțin privați la prima vedere), în timp ce în Europa situația este inversă, majoritatea tranzacțiilor sunt făcute direct de către companii chineze de stat. Poate pentru că regimul de evaluare și aprobare a investițiilor străine este mult mai puțin sever, pe alocuri inexistent la nivel comunitar.

În ultima perioadă, chiar și prezența capitalului chinez în zona afacerilor emergente sau de mai mică anvergură (Venture Capital) a intrat în atenția Pentagonului. DIUx estima că în perioada 2015-2017 ajunsese la 16% din totalul tranzacțiilor de acest tip. În 2018 s-a atins un nou record (+30% față de anul anterior).  Tehnologiile vizate sunt considerate fundamentale pentru viitoarele inovații: inteligență artificială, vehicule autonome, realitate virtuală, robotică, etc. Dincolo de aspectele comerciale, acestea sunt tehnologii pe care armata americană se bazează pentru a-și menține superioritatea în viitor: tehnologii cu «dublă utilizare» (dual-use technologies), ce pot fi utilizate pentru scopuri civile, dar și militare. Efectele acțiunilor economice chineze din ultimii ani depășesc aria avantajelor comerciale în sens larg, intrând în zona expansiunii și controlului strategic.

În septembrie 2017, în discursul său privind Starea Uniunii Europene, Jean-Claude Juncker, Președintele Comisiei, evoca necesitatea verificării investițiilor făcute de companii străine deținute de actori statali care vor să cumpere un port european, o parte din infrastructura energetică sau o firmă de tehnologie pentru sectorul apărării. „Nu suntem adepți naivi ai comerțului liber. Europa trebuie să-și apere întotdeauna interesele strategice. […]E o responsabilitate politică să știm ce se întâmplă în curtea noastră, pentru a ne putea proteja securitatea colectivă dacă e nevoie”.

Doi ani mai târziu, în martie 2019, Uniunea Europeană adoptă Regulamentul 452,ce stabilește un cadru pentru examinarea investițiilor străine directe în Uniune. Decizia finală de a bloca o asemenea investiție va reveni totuși statelor membre. Canada, Japonia, Australia, China, au deja instituții funcționale cu acest rol. În Statele Unite, CFIUS funcționează din 1975.

Daniel Mușat, Contributors.ro

Daniel Mușat este economist, deținător al unui Master în Studii Europene. Pasionat de istoria ideilor.
”Mi-aș dori mai mult empirism și mai puțin scientism în viața publică. ”

Matematica jocurilor politice

0


Motto: Matematica poate să descopere o anumită ordine chiar şi în haos.

Ch. Stein

La  peste două luni de la alegerile parlamentare, partidele politice care au acces în Parlament nu pot conveni asupra creării unei coaliții de guvernare. Spre deosebire de Partidul Democrat, care acceptă să se mențină la pupitru în orice ecuație, socialiștii și blocul electoral ACUM fac declarații contradictorii, care scot în evidență o incapacitate crasă de a face compromisuri dar și reduc șansele lor în eventualele alegeri anticipate. Această incapacitate este amplificată de starea emoțională a electoratului ambelor părți, care, într-o proporție destul de mare, nu agreează o astfel de coalizare. 

Drept urmare, suntem martorii unor jocuri politice de culise, care urmăresc interese străine problemelor existente și așteptărilor alegătorului.

Ce ar fi însă dacă dăm într-o parte emoțiile și calculăm o eventuală evoluție a lucrurilor pur rațional, din punctul de vedere al matematicii?

Încă la sfârșitul anilor 50 matematicienii von Neumann si Morgen­stern au dezvoltat teoria jocurilor. Un exemplu celebru al teoriei este așa numita  dilemă a prizonierului, când doi arestanți, fiind acuzați întru-un furt, riscă să facă ani grei de pușcărie. Având la dispoziție mai multe alternative, inclusiv și cea de a scăpa de gratii, aceștia, procedând irațional, aleg strategia de necooperare și, în rezultat, fac niște ani de pușcărie. Pe parcurs, teoria jocurilor s-a bucurat și de aplicabilitate practică, oferind soluții pentru jocuri strategice în diverse domenii – militar, comercial, ecologic și chiar în politică. În continuare, vom analiza comportamentul actorilor politici din Moldova prin prisma teoriei jocurilor.

Modelarea matematică a unui “joc politic” se face prin definirea a trei elemente principale: Jucători, strategii și câștiguri.

Jucătorii – sunt partidele (blocurile) politice care au ajuns în parlament. In cazul nostru avem 4 jucători politici – PSRM, PDM, ACUM si Alții (include Partidul lui Sor si candidații independenți).

Strategiile – specificarea a ceea ce poate face fiecare jucător în parte (a strategiei sale). Fiecare jucător dispune de un set de strategii sau alternative, dintre care poate alege liber. Pentru simplitate vom defini următoarele Strategii:

Anticipate (AN) – este strategia când toate partidele din parlament nu fac coaliții majoritare, președintele dizolvă Parlamentul și se anunță alegerile anticipate. În mod normal, se presupune că alegerile anticipate se vor desfășura după sistemul mixt.

Coaliția blocului ACUM cu PSRM (AS) –  în cadrul acestei strategii, se presupune, că acești doi jucători găsesc un compromis de a guverna împreună, o anumită perioadă, în cadrul unei coaliții tehnice sau, cum se mai spune, situaționale. Următoarele alegeri parlamentare se vor petrece după sistemul majoritar (anterior sau îmbunătățit), considerat mult mai echitabil pentru toți participanții jocului politic.

Coaliția blocului ACUM cu PD (AD) –  strategia, mai mult teoretică, în care, PD și ACUM găsesc un compromis de a guverna împreună, spre exemplu, pentru promovarea integrării europene.  Următoarele alegeri parlamentare se vor petrece după sistemul mixt existent.

Coaliția PSRM cu PD (SD) –  strategia, după părerea noastră, cea mai probabilă, ce presupune o continuitate a guvernării anterioare, în format de coaliție oficială sau neoficială, care va conduce la  consolidarea poziției Partidului Democrat, dar și a actualului președinte al țării. Următoarele alegeri parlamentare se vor petrece după sistemul mixt.

Al treilea element  al jocului politic este Câștigul sau rezultatul fiecărui jucător obținut în urma adoptării fiecărei strategii în parte. Este evident că fiecare alegere pe care o face, îi aduce fiecărui jucător un anumit beneficiu. Acest beneficiu (rezultat sau câștig) depinde nu doar de alegerea sa, dar și de ce aleg ceilalți jucători (cu alte cuvinte, depinde și de strategiile adoptate de ceilalți jucători).Vom presupune că rezultatul obținut în funcție de strategia aleasă se măsoară în procentul obținut (numărul de mandate în parlament) la viitoarele alegeri parlamentare. Rezultatele pot fi calculate prin diverse metode, de exemplu, prin sondaje. Câștigurile obținute ca rezultat al alegerilor din februarie 2019, dar și de pe urma adoptării fiecărei strategii se prezintă în următoarea tabel.

Tabelul 1. Numărul de mandate în Parlament în funcție de realizarea strategiilor

2019 AN AS AD SD
PSRM 35 32 38 36 30
ACUM 26 24 34 23 28
PD 30 34 22 32 35
Alții 10 11 7 10 8

Astfel, potrivit calculelor, PSRM ar putea să piardă câteva locuri în Parlament în cazul  alegerilor  anticipate sau după o guvernare cu democrații (luând în calcul experiența anterioară a poziției dominante a PD).  Totodată, susținerea pachetului anti-oligarhic propus de ACUM sau chiar și aflarea în opoziție față de orice guvernare, ar putea consolida poziția socialiștilor în viitorul parlament.

Pe de altă parte, PD își va consolida pozițiile în toate strategiile, cu excepția strategiei AS (ACUM+PSRM), care vor conduce atât la scoaterea instituțiilor statului din captivitate, cât și la revenirea la sistemul majoritar de alegeri parlamentare.

La rândul său, ACUM ar putea crește în alegeri numai dacă  își realizează obiectivele anunțate, legate de pachetul de deoligarhizare și restabilirea relațiilor bune cu UE. Implementarea altor strategii vor diminua (sau vor conserva) poziția blocului în parlament, făcând loc altor proiecte politice.

Care sunt strategiile optime pentru jucătorii principali?  În primul rând este ușor de observat că, atât în prezent cât și după alegerile următoare (anticipate sau ordinare), pentru a forma o majoritate în parlament este suficientă o combinare dintre orice doi jucători (cu excepția jucătorului Alții). Mai mult , PSRM și PD  – partide apropiate doctrinar, ar putea forma chiar și o majoritate constituțională.

Dat fiind faptul că toți actorii principali din acest joc politic nu au încredere unul în altul, avem situația clasică a dilemei prizonierului cu trei jucători. Mai mult, cum vom vedea în continuare, dacă oricare doi jucători vor acționa rațional și egoist, alegând strategiile sigure, atunci cel mai mare câștig va reveni celui de-al treilea jucător, indiferent ce strategie va aplica acesta.

Din tabelul 1 se mai observă că ACUM și PSRM obțin câștiguri maxime doar în starea AS (ACUM+PSRM), care nu depinde de strategiile lui PD și orice deviere a jucătorului ACUM sau PSRM de la starea AS ar diminua poziția ambelor partide. Prin urmare, putem constata că AS reprezintă o situație de echilibru pentru ACUM și PSRM.

Așa cum PSRM și ACUM au declarat că nu vor face alianță cu  PD în nici  un caz, vom analiza alegerea strategiilor optime pentru acești doi jucători prezentând câștigurile lor într-o formă specială din tabelul 2.

Tabelul 2. Câștigurile PSRM și ACUM în funcție de strategii

În acest tabel, pe diagonală sunt prezentate câștigurile PSRM și ACUM în cazurile când ambii jucători își aleg concomitent aceiași strategie –  alegeri anticipate (pătratul roșu) sau coaliția PSRM-ACUM (pătratul verde).Dat fiind faptul că jocul se desfășoară în condiții de risc, este firesc de analizat și câștigul garantat al partidelor în cazul aplicării strategiilor menționate. În cazul când jucătorii își aleg strategii diferite, am presupus că se aplică principiul câștigului minim (garantat) de la realizarea celorlalte strategii, cu excepția strategiei alese.

Dacă actorii politici, aplică o logică de a necoopera, fiecare alege strategia care aduce câștigul maxim. Socialiștii judecă astfel – dacă ACUM alege strategia anticipatelor, atunci ei aleg aceiași strategie AN, care le asigură maximum 32 de mandate la următoarele alegeri. La rândul său pentru ACUM, strategia anticipatelor este la fel cea mai convenabilă, dacă nu se dorește o alianță cu socialiștii.

Astfel, pentru ambii jucători, strategia anticipatelor  asigură un câștig garanta  sau, cum se numește în matematică echilibru (pătratul marcat cu roșu). Interesant este, că dacă PSRM și ACUM vor promova strategia anticipatelor, PD va obține în viitorul parlament un câștig mai mare – 34 de mandate (zicala populară – unde doi se bat, al treilea câștigă).

Totodată, cum am menționat mai sus, în cazul colaborării (alegerii strategiei AS) se obține rezultatul maxim posibil pentru ambele părți.

Altfel spus, strategia de colaborare AS, matematic vorbind,  e optimă atât pentru PSRM cât și pentru ACUM. Drept urmare a aplicării acestei strategii de colaborare și a realizării unor schimbări reale, inclusiv revenirea la sistemul electoral proporțional sau chiar îmbunătățirea lui, în cazul următoarelor alegeri, fie ele anticipate sau ordinare, atât socialiștii cât și ACUM vor avea rezultate maxim posibile, pe când rezultatul democraților va fi minimizat. În concluzie, putem menționa ca și în cazul dilemei prizonierului,în jocurile politice există tendința naturală a oamenilor de a nu avea încredere unul în celălalt, tendință amplificată de situațiile limită în care ajung la un moment dat de a aplica strategia care ar asigura câștigul garantat, pare a fi cea mai corectă. O astfel de abordare este însă în contradicție totală cu rațiunea care spune că singura tactică avantajoasă poate fi doar cea bazată pe încrederea reciprocă.

Importurile din China sunt de patruzeci de ori mai mari decât exporturile moldovenești pe piața chineză

0

Raporturile comerciale ale Republicii Moldova cu cel mai mare partener – Uniunea Europeană, care absoarbe aproape 70 la sută din mărfurile moldovenești, arată destul de echilibrat în comparație cu relațiile cu partenerii din est. În cazul unor țări din est, importurile pe piața moldovenească ajung să depășească livrările de produse moldovenești  pe piețele corespunzătoare de zeci de ori.

Datele statistice pentru primele trei luni ale anului în curs reflectă evoluții destul de interesante ale comerțului exterior, în special în ce privește balanța comercială cu diferite țări și grupuri de țări.

Potrivit Biroului Național de Statistică de la Chișinău, în ianuarie-martie, 2019, comerțul exterior al Republicii Moldova s-a cifrat la aproape 2,1 miliarde de dolari. Exporturile au totalizat 733 milioane de dolari, fiind în creștere cu 8,1% iar importurile au constituit 1,365 miliarde, cu 2,9% mai mult decât în primele luni ale anului trecut.

Sporirea mai rapidă a exportului comparativ cu cea a importului a condus la un deficit comercial de 632,2 milioane de dolari, mai mic cu 2,4% față de ianuarie-martie 2013.

În mod surprinzător și în detrimentul prognozelor adversarilor Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană, deficitul comercial cu statele membre ale UE a scăzut cu aproape patru la sută, de la 189 la 182 milioane de dolari. Deși cel mai mare partener comercial, Uniunea Europeană are un comerț destul de echilibrat cu Republica Moldova. Exporturilor în UE în valoare de 470,8 milioane de dolari le  revin importuri de 653,3 milioane.

Spre comparație, cu țările CSI, cu care R. Moldova are la fel acord de liber schimb, exportăm mărfuri în valoare de 102 milioane de dolari și importăm de 367 milioane.  

Cifrele arată bine și în cazul celui mai mare partener comercial al Republicii Moldova – România.

În cele trei luni, peste Prut au fost exportate mărfuri în valoare de 195,5 milioane de dolari, (de aproape două ori mai mult față de CSI) și au fost importate produse în valoare de 180,1 milioane de dolari. Drept urmare, pentru prima dată în ultimii ani în comerțul bilateral dintre cele două state românești a fost înregistrat un sold pozitiv pentru Republica Moldova, care se cifrează la 15,4 milioane de dolari.

Și un alt acord de liber schimb se arată favorabil pentru comerțul exterior al Republicii Moldova. Este vorba despre acordul cu Turcia, intrat în vigoare în noiembrie, 2016.

Potrivit datelor BNS, Republica Moldova a exportat în această țară mărfuri în valoare de peste 73 milioane de dolari, în creștere de 2,3 ori față de primele trei luni ale anului trecut. Drept urmare, deficitul comercial cu această țară s-a redus de la 51 milioane la circa 13 milioane de dolari.

Cele mai mari deficite comerciale, Republica Moldova le are cu partenerii din est. Cu Federația Rusă soldul negativ este de 155 milioane de dolari, cu China – de 140 milioane de dolari și cu Ucraina – de 103 milioane de dolari.

De menționat că exporturile moldovenești în aceste țări sunt de la modeste la insignifiante.

În ianuarie-martie în Rusia, cândva principala piață pentru produsele moldovenești, au fost livrate mărfuri moldovenești în valoare de 58 milioane de dolari, în Ucraina – de 16 milioane de dolari și în China – de 3,6 milioane de dolari.  

Astfel, în cazul relațiilor comerciale cu Federația Rusă, importurile depășesc exporturile de 3,7 ori, în cazul Ucrainei raportul respectiv este de 7,5 iar în cazul Chinei  – de aproape patruzeci de ori.

China, SUA și «războiul comercial». Fabrica Lumii din Estul Îndepărtat

1

Primul lucru pe care îl faci dimineața e să închizi alarma de la brățară. Fitbit, brand californian, asamblată în China, până acum n-a dezamăgit. Încă ești pe pilot automat. Ca să te restartezi, îți târăști picioarele până la automatul de cafea. DeLonghi, marcă italiană, design italian, fabricată în China. Un espresso te repune în circulație. Vrei să citești știrile până se trezesc cei mici, deschizi laptopul HP, produs în Chongqing. Când e prea cald, pornești aerul condiționat Haier, importat de la fabrica din Qingdao. În mașină, în drum spre școală sau serviciu, folosești cu încredere frânele, cu plăcuțe produse în regiunea Jiangsu. Daca e 31 octombrie și vrei să fii pregătit de Halloween, oprești la supermarket. Agricultorii chinezi te ajută să sperii vârcolacii draculieni. Doar furnizează peste 2/3 din producția mondială de usturoi. Deși nu îți place să recunoști, petreci o mare parte din restul zilei cu ochii în adoratul iPhone, venit tocmai din Foxconn City, uriașa fabrică Apple din Longhua Town, Shenzen.

i-Economia mondială de consum se bazează pe mâinile harnice ale milioanelor și milioanelor de membri ai Partidului Comunist Chinez. Consumatorul e Rege și dacă ar avea o coroană, ar fi cu siguranță inscripționată (discret) Made in China. Produsele marii industrii de la est pornesc spre cele mai îndepartate colțuri ale lumii și, spre bucuria noastră, a miliardelor de consumatori, se vând la prețuri imbatabile. Atât de mici, încât de ani buni au cucerit majoritatea piețelor, declanșând alarme în consiliile de administrație ale corporațiilor vestice și măsuri de protecție din partea guvernelor, într-un rar consens transpartinic și transatlantic, despre care am relatat în articolul anterior.

Aparent, chinezii au adoptat cu succes tehnicile de producție occidentale. Marii lor competitori susțin altceva. Nimeni nu le contestă capacitatea uriașă de muncă, calitățile deosebite de negociere și organizare sau extraordinarul talent pentru științele exacte. Nemulțumirile se referă la cadrul legal și instituțional, la modul în care statul chinez înțelege să participe la jocul economic, atât pe propriul teritoriu, cât și la nivel global. Să parcurgem în continuare câteva din practicile controversate, ce au contribuit în anii trecuți la remarcabilul succes comercial al Beijingului. Salariile mici sunt importante, dar nu reprezintă factorul decisiv.

  • Relațiile comerciale cu restul lumii au loc sub semnul asimetriei. Condițiile de acces pe piața chineză, tarifele, respectarea normelor de poluare sau siguranță, toate sunt dezechilibrate: un autoturism de import era tarifat cu 2,5% în SUA, dar cu 25% în China. Se poate muta producția în țara asiatică, dar ceva important trebuie cedat la schimb.
  • Costurile reduse de producție sunt obținute de multe ori prin metode pre-moderne, fără preocupare pentru siguranța salariaților, a consumatorilor sau mediului înconjurător;
  • În ultimul deceniu structura exporturilor s-a schimbat, China devenind cel mai mare producător și exportator în industriile cu valoare adaugată mare. Rețeta aplicată – capitalism de stat, caracterizat prin intervenția masivă a statului în economie: subvenții, credite, manipularea cursului de schimb, controlul statului asupra principalilor actori economici.
  • Efectul celor de mai sus – o uriașă supraproducție, fără legatură cu nevoile pieței, ce prăbușește prețurile mondiale, ducând la eliminarea competiției la nivel global: de exemplu, între 2011 și 2012, China a produs mai mult ciment decât SUA în tot secolul XX.
  • Din aceste motive, Uniunea Europeană, alături de Statele Unite, refuză Beijingului recunoașterea statutului de economie de piață.

Tabelul lui Peter Navarro

Probabil principalul obiectiv al Chinei din ultimii 15 ani în relațiile economice internaționale a fost să fie recunoscută ca economie de piață în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), situație în care ar fi protejată de măsurile anti-dumping inițiate în special de SUA și UE. În anii ‘90 țara asiatică abia începea să lucreze la construirea unei baze economice, necesare pentru recuperarea decalajelor față de lumea civilizată. Anul trecut PIB-ul Chinei era la peste 65% din cel al SUA. Primirea în OMC a jucat cu siguranță un rol major, dar însemna nu doar deschiderea unor noi posibilități pentru exporturi, ci și confruntarea cu o competiție acerbă. Care să fie rețeta unui asemenea succes, pentru o țară uriașă, într-o perioadă atât de scurtă?

Într-o conferință din vara lui 2018, la Hudson Institute, profesorul Peter Navarro ilustra principalele axe ale „agresiunii economice chineze” cu un tabel, o matrice a acțiunilor prin care China își promovează interesele comerciale în lume: 6 linii strategice susținute de peste 50 de politici și practici, marea majoritate încălcând regulile OMC. Sursele tabelului sunt diverse, atât americane cât și europene, guvernamentale dar și provenind din mediul priva t (i).De menționat că multe din obiectivele și metodele analizate se regăsesc în documente și declarații oficiale chineze: de la al 13-lea Plan Cincinal al PCC (obiective și politici industriale) și Made in China 2025 (saltul tehnologic), până la Inițiativa Drumul Mătăsii/ One Belt One Road (proiecția forței chineze în lume – infrastructură, resurse, rute comerciale).

La momentul când au devenit membrii OMC chinezii au acceptat o serie de condiții, care să ducă la deschiderea pieței naționale pentru investițiile externe și la diminuarea substanțială a rolului statului în tranzacțiile comerciale. Respectă ei aceste angajamente? Ultimele rapoarte sugerează contrariul.

Jocul asimetric – cursa cu încălțări de plumb

Conform datelor din 2017 ale Băncii Mondiale, media ponderată a taxelor vamale aplicate de China asupra importurilor era de două ori mai mare decât în UE sau SUA.

Tarife aplicate la import bunuri (%, medie ponderată)

Sursadate Banca Mondială

China menține un control strict asupra capitalului prin câteva instrumente legale importante((ii)). Eventualii investitori străini care vor să deschidă o afacere trebuie să consulte întâi ListNegativă pentru a verifica dacă investiția externă este permisă în acel sector specific și ce structură a acționariatului este obligatorie. Apoi să examineze ce alte licențe/ certificări mai sunt necesare. Sunt stipulate 4 industrii unde accesul este interzis complet și 147 pentru care se solicită licențe speciale. Printre afacerile cu interdicție la capital străin – toate cele legate de Internet. O serie de campioni IT globali precum GoogleFacebookTwitter, sunt interziși, total sau parțial.În ultimul deceniu, pentru un autoturismChevrolet fabricat în SUA și importat în China se aplicau taxe vamale de 25%. Dacă ar fi fost produs în China și importat în SUA ar fi fost tarifat cu doar 2,5%. Un stimulent puternic pentru General Motors de a muta fabrica in Asia. Lucru realizabil, însă doar cu condiția intrării în asociere (Joint Venture) cu parteneri chinezi, unde străinii puteau deține maximum 50% participație. Operatorii de servicii de stocare a datelor de tip cloud aveau condiții asemănatoare – 50% în Joint Ventures cu parteneri locali. Situația era similară pentru multe alte sectoare. În cazul sistemului financiar, investitorii străini aveau voie sa dețină participații de max. 20-25%. Numărul de filme străine distribuite în cinematografe cu drept de încasări din vânzarea biletelor este limitat la 34 anual. Pentru acces la o piață cu așa potențial, un producator de la Hollywood ar trebui să fie foarte grijuliu cu sensibilitățile cenzorilor chinezi.

Concluzia americană:condiția de acces pe piața chineză este în cele mai multe cazuri cedarea controlului de către proprietari sau a tehnologiei prin intrarea în aranjamente tip Joint Venture dezavantajoase cu entități locale.Rapoartele Uniunii Europene ajung la rezultate similare. Dintr-un studiu asupra a 1.000 de firme europene a reieșit că doar 12% ar intra în asocierile JV propuse de chinezi dacă ar avea de ales.

Elon Musk își exprima frustrarea pe Twitter, declarând că barierele comerciale chineze creează un spațiu de joc incorect, ca și cum “ai participa la o întrecere olimpică cu încălțări de plumb”.

Metodele vechi sunt cele mai ieftine

Între factorii de producție, munca ieftină ocupă un loc important, în mare parte datorită salariilor mici la nivel național, care totuși s-au dublat în ultimii zece ani. În prezent, în unele zone din China nivelul mediu al remunerațiilor e comparabil cu cel din Europa de Est. În afară de variabilele economice tipice, au o contribuție importantă și practicile discutabile de utilizare a mâinii de lucru, ca și ignorarea standardelor de siguranță și poluare:

  • utilizarea Muncii Forțateneremunerate, însoțită de rele tratamente și tortură a condamnaților – “Laogai”, sau reeducarea prin muncă, a fost oficial abolită în 2013, dar conform activiștilor pentru drepturile omului practicile continuă pe scară largă; multe închisori funcționează ca centre de profit cu bugete, cote de producție și echipe de vânzări, după cum povestește Harry Wu, fondatorul Laogai Research Foundation, fost deținut politic timp de 19 ani în lagarele chineze; printre produsele preferate ale acestui gen de „fabrici” – luminițele de Crăciun. Merry Christmas everyone !
  • ignorarea condițiilorde Securitate a Muncii – numărul de morți cauzat de nerespectarea sau inexistența măsurilor de protecție este uriaș, decesele se numără cu zecile de mii anual, doar în 2017 s-au înregistrat oficial 38.000; în 2015 explozia de la depozitele portuare din Tianjin a provocat 173 de morți și peste 800 de răniti și a fost atât de puternică încât a putut fi fotografiată de sateliții meteorologici japonezi. Spre comparație, puteți întreba un antreprenor european la cât ajung costurile lunare cu protecția muncii, chiar dacă vorbim doar de cursuri, fără echipamente și alte investiții. Se adaugă o multitudine de piedici și interdicții privind drepturile salariaților de asociere și negociere colectivă pentru obținerea unor venituri mai mari sau a unor condiții mai bune de muncă.
  • nerespectarea normelorde Protecție a Mediului – în timp ce SUA s-au retras din Acordul Climatic de la Paris, China l-a semnat și promovat în multiple ocazii, angajându-se să reducă emisiile de carbon. Până la îndeplinirea promisiunilor, rămâne cel mai mare poluator al planetei. Dacă în 2016 se vorbea de atingerea unui vârf al poluării, în 2018, conform Greenpeace, amprenta de carbon chineză rămâne nu numai cea mai mare din lume, ci și în creștere accelerată. În SUA situația stă invers, în mare parte datorită noilor tehnologii de extracție a gazelor și petrolului. În urmărirea visurilor de refacere a Imperiului Celest, Beijingul a preluat o parte definitorie din aerul victorian al Londrei imperiale – smogul.

În timp ce locuitorii orașelor se plâng de calitatea aerului, în zonele rurale altceva stârnește îngrijorare – peste 70% din lacurile și râurile țării sunt poluate, probabil în mai mult de jumatate din cazuri apa nefiind potabilă. Cele mai dramatice relatări privesc așa numitele „sate ale cancerului situate în proximitatea unor fabrici poluante, câteva sute după unele estimări. În ultimii 30 de ani, mortaliatatea având drept cauză cancerul a crescut în China cu 80%.

Această uriașă problemă de sănătate publică se dovedește însă un important stimulent financiar pentru industria chineză. Potrivit lui Tom Danjczek, timp de 15 ani președinte al Asociației Producătorilor de Oțel americani, costul cu cheltuielile de protecție a mediului reprezenta în SUA aproximativ 5% din costul de producție pentru o tonă de oțel; lipsa unor asemenea cheltuieli pentru o fabrică din China ar fi însemnat deja un avantaj competitiv ce depășea marja de profit a oțelarilor americani.

  • nerespectarea sau lipsa de Standarde de siguranță a produselor – materialele ieftine reduc costurile productive. U.S.-China Economic and Security Review Commission raporta către Congresul american că, în 2014, peste 51% din totalul produselor retrase de pe piață din rațiuni de nerespectare a siguranței consumatorilor erau chinezești, deși doar 23% din totalul bunurilor importate provenea din China. Dintre cazurile mai cunoscute, menționăm jucăriile a căror vopsea conținea plumb ce depășea de 50 de ori standardele admise (17 milioane de unitați retrase de pe piață); varul lavabil cu emisii periculoase, cauzând astm, dureri de cap, amețeli, sângerări nazale (peste 100.000 de locuințe afectate); recentul scandal al vaccinurilor periculoase fabricate de Changsheng Biotechnology Co, care a vândut peste 250.000 de doze neconforme, generând o uriașă emoție în opinia publică internă și intervenția directă a prim-ministruluiLi Keqiang. În afară de slaba impunere a normelor de siguranță pentru clienți, o problemă deosebită o constituie lipsa posibilității reale de a acționa în justiție vinovații pentru daune consistente, care să descurajeze astfel de comportamente.
  • Produse piratate și contrafăcute – de la programe informatice utilizate fără licență până la produse de lux, suplimente alimentare sau chiar medicamente. Europol desemnează China ca fiind sursa centrală de proveniență pentru bunurile contrafăcute((iii)), estimate la 12% din exporturile totale chineze, sau peste 1,5% din PIB. Mai mult de 70% din cele prezente pe piețele din UE, SUA sau Japonia au fost exportate din China. În 2015, China împreună cu Hong Kong au fost zonele de plecare pentru peste 86% din produsele contrafăcute la nivel global – în valoare de cca. 400 miliarde $.

Practicile enumerate mai sus au drept consecință reducerea prețurilor la nivel global prin costuri scăzute. Ele denotă dezinteresul sau incapacitatea statului chinez de a proteja consumatorii și angajații. Următoarele metode ilustrează intervenția statală pentru susținerea producției chinezești în detrimentul regulilor competiției de piață.

Capitalism de stat

În 2000 China era importator net de oțel. Până în 2007 devenise cel mai mare producător mondial, cel mai mare consumator și cel mai mare exportator. Din 2008 până în 2013 capacitatea de producție a industriei de panouri solare chineze a crescut de mai mult de zece ori, supraoferta rezultată la nivel mondial provocând o prăbușire a prețurilor cu 75%.

Cele două industrii au în comun faptul că necesită investiții masive de capital în active fixe. Costurile cu munca au o pondere mică în total costuri, ca atare munca ieftină nu mai aduce avantaje determinante; avansul tehnologic și economiile de scară devin esențiale pentru rentabilitate. Acum două decenii ponderea industriilor intensive în muncă în totalul exporturilor chineze era 37%. În 2010 scăzuse la 14%. Deși industriile de oțel, hârtie, sticlă și panouri solare erau destul de fragmentate și dotările cu noi tehnologii nu se numărau printre caracteristici, totuși produsele chinezești se vindeau cu 25%-30% mai ieftin decât cele europene sau americane.

Între 2008 și 2013 China a schimbat structura exporturilor, devenind cel mai mare producător și exportator în industriile cu valoare adaugată mare. Concomitent, țări industrializate au devenit exportatori de materii prime și materiale reciclabile către China. Singura explicație pentru o astfel de transformare rapidă, capabilă să genereze asemenea avantaje de preț, nu poate fi decât o masivă intervenție exterioară pieței, un sistem opac de subvenții și credite la care se adaugă manipularea cursului de schimb, după cum arată studiile profesorilor Usha și George Haley ((iv)).

  • Subvenții – Fabricilor chineze li se asigură accesul lamaterii prime și componente la prețuri artificial de mici, energie subvenționată, teren gratuit pentru fabrici; suport statal pentru cercetare și achizitii de tehnologie; ignorarea rentabilității, returnări de TVA, granturi pentru proiecte de export. Se estimează că peste 90% din companiile listate la bursă au primit subsidii de la guvernul central. La acestea se adaugă ajutorul autorităților regionale și locale.
  • Credite preferențiale – Pentru a evita finanțarea guvernamentală directă, interzisă de OMC, necesarul de capital este furnizat prin intermediul sistemului bancar, controlat practic integral de stat și dominat de 5 mari bănci comerciale. Care creditează principalii clienți, “campionii industriali” chinezi, conduși de guvernul central prin holdinguri responsabile direct în fața Consiliului de Stat (Guvernul). Antreprenorii privați au acces dificil la finanțare, chiar și la costuri mai mari. Dobânzile la depozite sunt fixate la un nivel artificial de redus, permițând astfel băncilor să finanțeze întreprinderile statului la costuri mici.

Deși instituțiile de credit chineze sunt uriașe din punct de vedere al activelor, metodele de creditare ce urmăresc direcții de politică industrială duc la acumularea de volume impresionante de credite neperformante (NPL). În 1999, în vederea aderării la OMC, au fost create 4 companii de management al activelor (HuarongChina Orient, China Great Wall și Cinda) al căror scop era curățarea bilanțurilor celor mai mari bănci prin preluarea de NPL. La acel moment, nivelul finanțărilor problemă era estimat la peste 340 miliarde $. Activitatea lor a continuat până în prezent, NPL-urile transferate la valoarea nominalăreprezentând practic o metodă de a acoperi pierderile băncilor. Mai departe, unele ajung la Ministerul de Finanțe unde în multe cazuri pur și simplu dispar.

Dificil de spus cât mai poate fi menținut acest sistem, dar momentan reprezintă un robinet aproape gratuit de capital pentru industria chineză de stat. În 2018 s-au înregistrat din nou credite neperformante de 250 miliarde $, ceea ce dă o imagine asupra volumului de capital pe care statul chinez îl injectează în economie anual fără o preocupare deosebită pentru analiza corectă a capacității de rambursare.

  • Manipularea cursului de schimb – Devalorizarea artificială a yuanului acționează ca o taxă vamală pentru importuri, respectiv o subvenție mascată pentru exporturi. În privința nivelului opiniile variază – între 25% și 40%. Manipularea valutelor e greu de demonstrat și pentru moment SUA nu au declarat China „manipulator valutar”, în ciuda promisiunilor facute de președinte în campania electorală.

Cumulate, metodele enumerate mai sus permit firmelor chineze atacarea piețelor externe cu prețuri mult sub nivelul concurenței. Datorită accesului virtual nelimitat la finanțarea statului și imposibilității de a falimenta, industria chineză a generat un uriaș exces de producție.

Supracapacitatea de producție

Dimensiunea problemei la nivel planetar e ilustrată de excesul de capacitate din industriile oțelului, aluminiului și cimentului(v):

  • Producția chineză de oțel e ruptă complet de nevoile reale ale pieței și a ajuns în 2016 mai mult decat dublă față de producția combinată a următorilor 4 producători mondiali: Japonia, India, SUA si Rusia;
  • 60% din industria de aluminiu generează cash-flow negativ;
  • conform datelor statistice chineze, în doar doi ani, 2011-2012, China a produs mai mult ciment decât SUA în tot secolul XX.

Reacția Statelor Unite și Uniunii Europene a fost să lanseze investigații și măsuri anti-dumping și să se opună acordării titulaturii de economie de piață pentru China în cadrul OMC. Excesul de capacitate de producție chinez nu e o problemă nouă, dar s-a agravat mai ales în urma crizei financiare din 2009, când cererea s-a redus considerabil, diminuându-se astfel și solicitările de importuri, ce acționau ca un debușeu pentru chinezi. Situația a devenit gravă și pentru piața internă. Ca efect secundar, se înregistrează o adevarată explozie a creditelor neperformante.

Este neclar cât din supraproducție se datorează unui plan central de cucerire a piețelor și cât e pur și simplu proverbiala incapacitate a economiilor centralizate de a aloca resursele eficient.

Rezultatul pentru celelalte țări este însă același, prețurile se prăbușesc și asta duce la eliminarea de pe piață a propriilor companii prin practici străine competiției libere. Achizițiile gospodăriilor obișnuite de oriunde au astăzi ceva în comun – de la mașina de spălat până la hârtie, de la smartphone până la alimente, cele mai multe produse au etichetă cu ‘Made in China.Chinezii au obținut deja poziția de lider în multe din industriile producătoare tradiționale folosind metodele prezentate mai sus. În 2015 China deja controla 28% din producția auto globală, 41% din producția de vapoare și cargouri, peste 50% din producția de frigidere, mai mult de 60% din cea de televizoare, peste 80% din producția de aparate de aer condiționat sau computere, etc.

Dupa cum concluziona European Chamber of Commerce in China : „Deja de o generație China a devenit fabrica lumii”. În buna măsură, a realizat acest lucru folosind pe scară largă metode pre-moderne, ce nu țin cont de siguranța și drepturile angajaților și consumatorilor, dar mai ales prin masiva intervenție a statului în economie. Uniunea Europeană a refuzat și refuză în continuare să îi acorde statutul de economie de piață, ca atare a fost reclamată la OMC în decembrie 2016. SUA s-au raliat poziției europene un an mai târziu, avertizând că o decizie în favoarea Chinei ar fi cataclismică pentru organizație.

Greu de concuratcu competitori care nu pot da faliment, nu manifestă aceeași preocupare pentru rentabilitate și au acces virtual nelimitat la capital. Companiile europene sau americane nu concurează doar cu firmele chineze ci, direct sau indirect, cu puternicul stat asiatic. China nu este o economie de piață.

Unele din practicile și cadrele instituționale prezentate anterior au început să se schimbe încet, mai ales recent, în urma presiunilor exercitate de americani și europeni. E important însă de știut de unde s-a pornit și care este magnitudinea problemelor la care se caută rezolvare. Chiar în cazul încheierii unui acord și reducerii tensiunilor comerciale, schimbările nu vor apărea peste noapte.

În istoria recentă, economia chineză a trecut prin două stadii: în prima fază servea o țară orientată spre interior, preocupată să recupereze uriașele decalaje față de lumea dezvoltată; în cea de-a doua, sprijină o mare putere, interesată de protejarea și proiecția intereselor în zonele învecinate sau chiar la nivel global. China nu a mai ieșit în lume cu un asemenea impact de aproape 600 de ani, de pe vremea când amiralul Zheng He străbătea mările, din Java până în Peninsula Arabică, în fruntea unei flote de 300 de nave, cu peste 28.000 de oameni la bord. E o schimbare majoră, petrecută cu o viteză stupefiantă. Unele coordonate ale acțiunilor chineze la nivel global vor fi descrise în articolul următor.

Sursa: Contributors.ro

Valeriu Lazăr despre singurul model de competitivitate durabil pentru Republica Moldova: În tot ceea ce facem, trebuie să excelăm

0

Într-un interviu pentru www.dcfta.md, ex-ministrul economiei, fondator și CEO Business Inteligent Service, Valeriu Lazăr a povestit despre raționamentele de care s-a condus la începutul acestui deceniu Executivul de la Chișinău alegând asocierea cu Uniunea Europeană. Totodată, el și-a expus punctul de vedere asupra unei dintre cele mai actuale întrebări pentru economia moldovenească: cum facem față competiției interne și externe în contextul DCFTA, dar și a altor acorduri de liber schimb semnate de Republica Moldova.

– Dle Lazăr, pe lângă faptul că deschide accesul producătorilor autohtoni pe piețele europene, Acordul de Liber Schimb are și efectul invers, produsele europene, deseori mai competitive, ajung pe piața moldovenească. În acest context apar frecvent în peisajul public chemări la protecționismul producătorului autohton prin limitarea accesului mărfurilor străine pe piața internă. Într-un plan mai  extins, ar fi putut Republica Moldova să-și dezvolte economia, aplicând o politică economică protecționistă adică neadmițând schimbul liber?

Regimul comercial trebuie văzut în mixul general de politici economice.  Pentru o țară ca Republica Moldova, care este o economie deschisă prin definiție (noi suntem foarte dependenți de inputuri), este firesc să imporți mult. 

– Nu pot fi aceste importuri substituite cu producție locală?

De fapt, ce importăm noi? Avem foarte multe importuri investiționale sau pentru consumul intermediar. Sunt lucruri pe care, pur și simplu, nu le avem. 
Iar atunci când dezvolți modelul economic al unei țări, te bazezi pe potențialul pe care îl ai la dispoziție . Nu poți să-ți desenezi niște modele idealiste. Când pornești să dezvolți fie un sat, fie un raion, o regiune sau o țară, îți pui în primul rând întrebarea, ce ai tu pentru asta? 

Și dacă vrei să faci o strategie, un plan de dezvoltare, un document de viziune, trebuie să te bazezi pe potențialul pe care îl ai.

Este vorba, în primul rând, de potențialul natural. Toți avem nevoie de energie, aceasta este echivalentă cu securitatea națională, de fapt. Noi avem posibilitatea să asigurăm doar o parte din necesarul de energie prin energia regenerabilă, cel mult 20 la sută. Și asta, doar în urma unor investiții masive. De aceea, trebuie să conștientizăm că, în afară de terenurile agricole, care sunt un factor natural, firesc pentru agricultură și industria de procesare, cu mici excepții suntem importatori de resurse naturale și materii prime. Avem, de exemplu, industrie ușoară dar nu avem materii prime pentru ea. 

– Dar, am supraviețuit cândva și fără aceste importuri

Moldova s-a desprins dintr-un sistem mare, unde erau de toate. Însă, din momentul în care ne-am trezit independenți, s-a dat peste cap tot modelul nostru de dezvoltare. Nu mai eram parte a unui sistem economic mare, eram singuri și trebuia de aici să începem. Au fost identificate constrângerile majore. 

În primul rând, suntem o piață destul de mică și nu producem nimic ce nu produc vecinii noștri.

În acest caz, potențialul nostru natural și firesc, ne impune să avem o economie deschisă pentru că suntem dependenți de importuri și dependenți de piețele externe. Și, totodată, este foarte importantă scara la care producem. Să luăm, de exemplu, producerea sucurilor: când eram pentru prima dată ministru al economiei (2005-2006 n.r.), președintele de atunci cerea să fie rezolvată problema sucurilor ucrainene care inundau rafturile supermarketurilor moldovenești. Eu explicam că nu avem ce face. În primul rând, ucrainenii produc pentru o piață de 50 milioane de oameni, din start materia primă pe care ei o cumpără este mai ieftină și raportat la unitatea de producere, costurile pentru un produs sunt mai mici și doar pe această componentă ei ne devansează. 

Se spune că o țară nu devine dezvoltată dacă nu are un coraport stabilit dintre ponderea industriei și agriculturii primare. Dacă ponderea agriculturii primare în PIB este mai mare de cinci la sută, deja nu poți să te dezvolți normal.  Trebuie să ieșim din această structură, deoarece productivitatea în industrie, care la noi este foarte scăzută, este totuși de cinci ori mai mare decât în agricultură. Și această pondere la acel moment era egală cu cea a industriei, care pe de asupra nu depinde de factorii naturii. Nu există țări cât de cât de dezvoltate, unde ponderea agriculturii primare și ponderea industriei sunt comparabile. În situația asta ne-am zis că trebuie să industrializăm. Și când zicem „industrializare”, nu trebuie să facem abstracție de industria de procesare. Astfel, după desprinderea din Uniunea Sovietică noi ne-am trezit cu un model economic care fusese ancorat în sistemul de producere sovietic, unul relativ închis pentru Moldova, deoarece noi livram produsele noastre pe piața URSS. Și de acolo veneau materiile prime. 

Nu puteam să menținem structura economiei existentă până atunci, deoarece ne-am pomenit într-o situație geoeconomică cu totul diferită. Dar, în primul rând, repet, aveam o piață foarte mică pentru a ne permite niște randamente suficient de mari pentru a concura în plan internațional din punctul de vedere al prețului. 

– Dar din cel al calității?

Da, nu trebuie să uităm nici de consumatori. Dacă asigurăm un control adecvat al calității atât pentru produsele autohtone cât și pentru cele importate iar cele din urmă sunt mai competitive, atunci trebuie să recunoaștem că produsele de import sunt mai ieftine și mai bune. Trebuie să găsim un echilibru între a proteja producătorii locali și consumatorii locali. Varianta ideală este, desigur, când producătorul intern dă calitatea și prețul cel mai bun. Noi trebuie să contribuim la asta dar nu trebuie de făcut protecționism în detrimentul calității produselor, a consumatorului. 

Astfel, dacă să revenim la problema inițială, toate încercările noastre de a dezvolta economia țării se împotmoleau în constrângerile firești: piață mică, dependență de importul de materii prime cât și de piețe de desfacere. Toți erau de acord: prin definiție suntem sortiți să fim o economie deschisă. 

– Ce înseamnă a fi o economie deschisă? 

Înseamnă să ai la intrare cât mai puține bariere la importuri, în special tarifare și cât mai puține bariere la exporturi. Astfel, îți decorsetezi economia, dai voie businessului să-și găsească cele mai ieftine și cele mai bune inputuri, cele mai bune piețe. Un producător normal va asigura anume aceste echilibre, între cost, preț, calitate.

Și așa cum suntem o piață mică și din această cauză investitorii nu vin, căutam soluția și am găsit-o în exemplul altor țări. 

Iar la începutul deceniului curent noi am fost puși în situația de a alege între două sisteme integraționiste, inclusiv regimul comercial care rezultă de aici. Însă, niște regimuri integraționiste favorabile pentru noi vin cu anumite obligațiuni.

Structurile respective impun niște reguli. Uniunea Europeană pune aceste cerințe în felul său. Ni se impun niște reguli de joc de civilizate, de modernizare, care sunt ok și care corespundeau și intereselor noastre ca stat. 

Și atunci am luat decizia să mergem pe calea integrării europene. Ca să explic această alegere, voi face o paralelă cu niște părinți care urmează să-și dea copilul la școală și au o dilemă: ce facem, îl dăm într-o școală mai slabă unde copilul o să exceleze pe fundalul a toți ceilalți sau îl dăm într-o instituție mult mai puternică, unde probabil nu va fi cel mai bun, însă la general oricum va fi mai bun decât în școala cu elevi slabi. Dacă vrei să crești, trebuie să nimerești într-un cadru foarte concurențial, unde sunt oameni mai puternici decât tine. 

– Unii comparau integrarea în piața europeană cu aruncarea copilului în apă pentru ca să se învețe a înota.

Trebuie de conștientizat că DCFTA presupune mult mai mult decât liberul schimb de mărfuri. Tot acest proces ține de modelul de dezvoltare a țării: unde suntem, cum suntem, unde ne vedem în viitor. Nu degeaba se numește DCFTA sau ALSAC (Acordul de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzator). Noi ne integrăm în piața comunitară.  În plus, economia de piață e fratele siamez cu democrația. Nu există una fără alta. Și de aceea lucrurile sunt mult mai profunde. Și în tot acest proces nu comerțul joacă cel mai important rol. Aici este mai important procesul decât rezultatul deoarece este un proces transformațional, un proces de modernizare. 

– Un proces de transformare a Republicii Moldova într-o economie competitivă?

Exact, cu toate atributele unui sistem economic competitiv și dezvoltat. Noi, practic, facem ce au făcut țările în procesul de preaderare și aderare la UE. Însă țările, care au aderat anterior la UE, s-au integrat după un alt model. Ei au mers inițial pe transformarea instituțiilor, pe democratizare cu gândul că, între timp, se va dezvolta și economia, care va susține acest proces. La noi nu s-a procedat la fel, noi mergem mai întâi pe reforme politice și ale administrației.

Și noi primim ajutor  în baza acordului de asociere, fără a avea o perspectivă clară de aderare. În baza acordului de asociere se produc reforme de democratizare, consolidarea statului de drept, libertăți cetățenești etc., dar mergem puțin mai înainte cu integrarea economică (și consider că așa este corect), pentru a asigura mai întâi reformele necesare pentru a obține un model economic cât de cât sustenabil pentru ca acel model să susțină instituțiile statului, statul de drept, democrație, libertăți etc. Acum la noi are loc asocierea politică și integrarea economică și comercială, ceea ce înseamnă că noi după amploarea reformelor facem aceea ce au făcut țările în procesul de aderare. Economic ne integrăm însă politic ne asociem. 

– Însă pentru a ajunge la un nivel de democrație sustenabilă, dacă să-i spunem așa, trebuie să apară o clasă medie destul de viguroasă, care iată că întârzie să apară, din câte vedem.  

Admit că eram idealiști, dar foarte pragmatici. Eu eram considerat eurosceptic însă eram doar mai realist deoarece am studiat foarte atent expertiza diferitor țări. Am analizat diferite modele de integrare, am urmărit procesul în țări cu structură economică comparabilă cu a noastră, cu mentalitatea comparabilă cu a noastră. Și am constatat că avem proiecte bune: Polonia, Croația, avem exemple mai modeste. Dar noi, cel puțin la Ministerul Economiei ne uitam foarte atent, critic-constructiv.

Unica despre ce putem discuta este în cât timp putem face reformele respective și cadrul de resurse pentru ele. Nicio țară n-a reușit să-și acopere agenda de integrare în UE cu resurse proprii. În situația aceasta, noi am încercat să înțelegem, cel puțin colegii mei de la Ministerul Economiei, filosofia procesului de integrare. Este un proces de transformare a Republicii Moldova, de modernizare, de civilizaționare dacă vreți, prin integrare, prin preluarea standardelor europene. La unul din summit-urile de la Krynica,  actualul președinte al Consiliului European Donald Tusk, pe atunci premier al Poloniei a relatat cum definește el integrarea europeană. „Aceasta însemnă standarde înalte în toate și instituții puternice, care trebuie să asigure implementarea acestor standarde”.

Asta înseamnă că trebuie să preiei regulile de joc, să ai instituții quasisimilare (arbitri, regulatori) ca ale lor, să ai standarde foarte ridicate, ceea ce înseamnă un mediu foarte competitiv. Și după ce implementezi toate astea, când vine un investitor să investească în UE, el ia în calcul și Moldova ca destinație a investițiilor deoarece suntem parte a aceleiași piețe. Pentru că, producând în Republica Moldova, tu automat poți face o livrare internă pe această piață enormă cu cea mai puternică putere de cumpărare din lume. Prin acest moment noi am rezolvat cea mai mare constrângere macroeconomică pe care am avut-o, cea de piață mică. Această scuză, practic, nu mai merge. Și investitorii știu că în timp, în Moldova, unde există aceleași reguli de joc ca și în UE, unde va exista același nivel de protecție a investiției, aceleași garanții, în cazul litigiilor, vor avea parte de o justiție corectă. 

– Însă pe partea de justiție lucrurile nu decurg atât de bine. Fără ajustarea justiției la standardele europene, putem vorbi despre o integrare eficientă?

Nu. Nu există economie de piață fără o justiție independentă.

– Păi acesta este momentul cheie, nu?

Este vorba despre un proces. Peste noapte nu putem deveni altfel. Nu putem trăi acum la fel ca europenii care au mers sute de ani spre aceasta. Nu zic că trebuie să așteptăm sute de ani, putem să reușim să ajungem la standardele lor în 30 de ani, este real, absolut. Dar trebuie să avem răbdare, să nu fugim din țară, să ne implicăm, să ne schimbăm. Nu se poate să vrem să trăim ca în Europa dar să aruncăm gunoiul ca și înainte în stradă. Este un proces transformațional. Nu este scop în sine că să vindem mai mult în Uniunea Europeană. Da, e un scop dar nu e cel mai important, importante sunt consecințele acestui proces, trebuie să înțelegem ce se întâmplă, să ne schimbăm mentalitatea, să devenim mai eficienți, mai civilizați etc. De aceea zic că nu-i atât de important volumul schimbului de mărfuri cu UE care a crescut considerabil. Pentru mine nu contează atât de mult volumul. Mă interesează mai mult dacă s-a schimbat structura exportului, vreau să văd că nu mai vindem materii prime, că a crescut nivelul de sofisticare al exportului, că a crescut valoarea adăugată. Vreau să văd reformele structurale care s-au produs, nivelul de întreprinderi noi care produc ceea ce nu produceam, nivelul în creștere de management, nivelul de calificare, mentalitatea. Dar cinci ani e prea puțin pentru asta. 

– Dar, totuși, vedeți ceva schimbări în sensul acesta?

Cu siguranță că se mișcă lucrurile. Noi poate nu le vedem. Dacă ne referim la DCFTA, acesta e un proces transformațional, trebuie să ne integreze organic în piața UE. În timp vom ajunge să fim comparabili. Nu vom ajunge să fim la nivelul celor mai avansate țări UE. Dar obiectivul nostru e să ajungem la o medie europeană. Să avem elementele de bază asigurate. De ce în procesul de integrare europeană investițiile de bază s-au făcut în infrastructură!? Deoarece nu poți să integrezi un teritoriu dacă nu construiești drumuri care unesc, nu poți integra un teritoriu și să spui că faci parte dintr-un spațiu comun dacă nu ai aceleași legi care funcționează, nu ai instituții care funcționează la fel. Asta înseamnă să fii parte a ceva: să preiei   totul ce este acolo. Astfel înțelegeam noi acum cinci ani filozofia acestui proces și ni l-am asumat și am negociat două lucruri: perioada de implementare, în cât timp preluăm directivele UE astfel încât acest proces să fie fezabil. Al doilea moment ține de asimetria procesului de integrare, care însă dispare în timp. 

– În ce constă această asimetrie?

Teoretic vorbind, UE s-a deschis aproape automat, iar noi ne deschidem gradual în măsura în care dăm timp întreprinderilor locale să se acomodeze la noile condiții. Fiindcă, a implementa o directivă europeană, înseamnă, în primul rând investiții. Noi am estimat că 10 ani este o perioadă suficientă pentru a ne crește nivelul de competitivitate la media europeană pentru ca să ne simțim mai confortabil, cu condiția să ajutăm întreprinderile. Spuneam mai înainte că nicio țară n-a fost în stare să treacă pe cont propriu prin această etapă. Trebuie să-ți reformezi instituțiile, trebuie să investești în oameni iar asta înseamnă că trebuie să le dai salarii mai bune, să-i înveți, să-i dotezi cu instrumentarul de gândire, de acțiuni, ei trebuie să știe ce înseamnă politici moderne. Dar cu 100 de dolari n-o să ții funcționari calificați, competenți și necorupți. Piața muncii este liberă și atunci când are posibilitatea, un specialist bun va alege să lucreze într-o companie privată cu un salariu de 1000 de euro și nu va merge la stat pentru 300 de euro. Dacă el este onest, desigur. Atunci când va merge pentru 300 de euro, vor apărea bănuieli rezonabile, de ce a făcut alegerea asta, din caritate oare sau va căuta să câștige mai mult prin alte metode?     

De aceea, trebuie să investești în instituții publice, trebuie să asiguri infrastructura publică, să dotezi laboratoarele, trebuie să instruiești oamenii etc. Sunt investiții destul de mari.
Și toate țările, pentru această transformare au avut fonduri destul de mari. Reformele structurale se fac din fonduri structurale, țările în proces de preaderare au avut fonduri de preaderare. Au aderat înțelegând că au în față o perioadă de provocări. Au fost asistați în faza de post-aderare, au beneficiat de fonduri de coeziune etc. Iată tot acest tacâm de fonduri pe care le-au avut țările care au aderat înaintea noastră, noi nu le avem sau le avem la o scară cu mult mai mică.  Noi am nimerit în altă perioadă, acum la nivel de UE există alte priorități, dar am făcut și prostiile proprii și nu mai avem aceeași credibilitate.

– Și cum ne putem descurca în atare situație?

Am decis să prioritizăm lucruruile. La momentul pre-semnării am indicat că cea mai mare problemă a noastră este competitivitatea, am preluat experiența Irlandei și am elaborat din inițiativă proprie foaia de parcurs privind sporirea competitivității. 

A fost un document destul de compact în care am indicat unde avem probleme și ne-am făcut foarte clar un set de măsuri ce urmează a fi făcute pentru a ne spori competitivitatea. Agenda de sporire a competitivității am corelat-o cu acei zece ani de implementare a DCFTA. Și cu acel document am mers la Bruxelles, el a fost acceptat și a reprezentat până la urmă principalul cadru de politici în vederea sporirii competitivității. 

Asta a fost logica. Am înțeles foarte bine că deschidem oportunități, am înțeles foarte bine că, deschizându-le, în mod conștient ne-am asumat chestia asta și continui să afirm că poți să fii bun doar într-un mediu competitiv.  

– Deseori, însă, competitivitatea noastră se reduce doar la forța de muncă ieftină.

Da, apropo, trebuie să trecem de la modelul de competitivitate pe baza factorului de producere, ce înseamnă în primul rând salarii mici, acest model se erodează foarte repede și nu este durabil și trebuie să ajungem cât mai repede la un nivel de competitivitate bazat pe inovații, pe tehnologii moderne, pe investiții în oameni, adică bazat pe eficiență. Acum în ce măsură după cinci ani s-a realizat acest lucru, percepția mea este că – într-o măsură foarte modestă. 

Și asta deoarece, din cinci ani, trei i-am pierdut din cauza prostiilor proprii, am fost cel puțin doi ani în izolare și n-am avut volumul de resurse pentru dezvoltare, acesta a fost incomparabil mai mic față de cel planificat dar și incomparabil mai mic față de cel de care avem nevoie. După asta a urmat o perioadă cu un volum foarte mic de resurse acordate de donatori pentru dezvoltare. Însă, în linii mari cred că abordarea a fost corectă  dar din cauza propriilor greșeli interne, inclusiv furtul miliardului, noi am pierdut din credibilitate. Pe de altă parte, a urmat o altă abordare din partea Comisiei Europene, alți factori precum embargoul din partea Federației Ruse. De fapt, nu ne așteptam la o astfel de amploare a embargoului, ne așteptam la mici complicații dar nu în așa măsură, deoarece nimic nu prevestea ceea ce a urmat. 

Dată fiind filozofia acestui proces care îl numim DCFTA, Uniunea Europeană nu deschide piața pur și simplu și nu așteaptă când producătorul european să dea buluc aici în Moldova. Totuși UE și alți donatori vin cu resurse destul de mari ca să ne ajute să ne integrăm. Spre comparație, noi avem Acord de Comerț Liber și cu Federația Rusă. Aici e simplu, noi ne deschidem piețele  reciproc, anulăm taxele de import și începem să vindem cât mai mult pe piața care ni s-a deschis, același lucru îl fac și restul și să vedem care mai mult reușește. În cazul DCFTA e cu totul altfel. UE deschide piața aproape integral, Republica Moldova o deschide pe parcursul a zece ani și în toată această perioadă și UE dar și alți donatori acordă resurse pentru sporirea competitivității economiei moldovenești. Iată ce face deosebirea. Noi trebuia să devenim competitivi cu suportul UE. Realitatea însă a fost puțin deosebită față de ce ne-am propus inițial. Și asta din mai multe cauze. 

– Nu doar din cauza miliardului? 

Nu doar, însă miliardul a jucat cu siguranță un rol important. Scuzați-mă, dar cine ne va da fonduri importante după ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?

– Totuși, dacă să revenim la competitivitatea scăzută a producătorului moldovean, în ce măsură poate fi protejat acesta în contextul DCFTA, admite acordul instrumente de protejare dacă facem abstracție de cele tarifare? 

Nu uitați că noi suntem și membri ai Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), am preluat de mult timp regulile unui comerț civilizat, și politicile generale din această perspectivă, la nivel global și la nivel de OMC constau în eliminarea graduală a taxelor vamale. Taxele vamale distorsionează libera competiție, este clar. Însă unele țări, mai mult în scopuri populiste, recurg la așa numitele măsuri de protejare a producătorului autohton. Dar să nu uităm că în comerțul exterior, raporturile comerciale se raportează principiilor oglinzii. De exemplu, dacă băgăm taxe vamale la importul din Ucraina trebuie să fiți gata că ei vor face același lucru. Doar că dependența noastră de Ucraina este cu mult mai mare decât a lor de noi și pierderile  noastre vor fi mult mai mari. De aceea nu ne putem permite acest lucru. În linii generale, dacă vorbim despre taxe, toate țările se străduie să-și scoată taxele vamale la materii prime în cazul importurilor  și, dacă le permite spațiul de negociere. Este lipsit de sens să-ți bagi taxe la materiile prime de care ai nevoie și la inputurile investiționale. Dacă ne uităm la structura importurilor, vedem că 70% din ele reprezintă aceste inputuri, atunci nu rămâne prea mult. Acum politica la nivel de OMC s-a schimbat puțin dar în linii generale trendul rămâne același, statele se dezic de taxe de protecție comercială dar crește nivelul așa numitor metode netarifare. UE își protejează cetățenii, cerințele privind calitatea produselor sunt foarte ridicate, cine le respectă vinde fără probleme și nu există niciun fel de discriminare. Bineînțeles, automat, și producătorii interni trebuie să respecte aceste cerințe. Și este corect, fiecare țară trebuie să aibă grijă de calitatea produselor consumate de propriii cetățeni. Ridicând standardele, îți creezi un mediu concurențial foarte ridicat dar nimeni nu-ți poate reproșa deoarece ai grijă de cetățeni. 

– Și noi în ce măsură putem utiliza aceste instrumente de protecție?

Păi iată, dacă ne uităm pe foaia de parcurs privind sporirea competitivității, noi avem cele mai mari probleme anume acolo, pe zona de metrologie, standardizare  și reglementări tehnice privind calitatea mărfurilor. Aceasta e zona noastră slabă, călcâiul lui Ahile. Sau făcut unele lucruri în acest sens. Unii producători au marfă de o calitate conformă cerințelor europene, și-au modernizat procesele, și-au schimbat utilajul, și-au instruit oamenii însă dacă nu poți certifica acest produs, dacă sistemul național de certificare nu este recunoscut în plan internațional, nu au fost făcute investițiile necesare în oameni, în laboratoare, aceste produse nu pot fi certificate, cât de calitative n-ar fi ele. Aici nu există lucruri secundare, toate sunt importante. Statul trebuie să-și facă investiția pe partea sa, unde e cazul poate să delege această investiție sectorului privat pentru a fi creat serviciul.  Există așa numita infrastructură critică, care poate s-o facă doar statul, este vorba despre niște investiții, pe care sectorul privat le-ar putea recupera în foarte mult timp. Statul trebuie să creeze, să dezvolte și să-și mențină această infrastructură.

Pe de altă parte, există și o problemă în sectorul privat. Acesta parcă a început procesul de modernizare însă, în cazul când  piața rusă, care nu cere standarde prea înalte, se deschide, producătorii se reorientează spre această piață și procesul este întrerupt. Problema este în mentalitate. Oamenii se duc acolo unde le e mai ușor și nu se gândesc în perspectivă. 
Totuși, procesul de integrare se întâmplă însă nu în ritmurile pe care ni le-am fi dorit, din cauza tuturor circumstanțelor enumerate mai sus. În 2013 estimam că lucrul acesta se va întâmpla în 10 ani însă cel puțin trei ani din cei cinci trecuți deja i-am pierdut iar în ceilalți doi am avansat în ritmuri mult mai lente decât ne-am fi dorit. Și atunci avem foarte mulți oameni de afaceri care pleacă peste Prut, care găsesc acolo incomparabil mai multe oportunități de dezvoltare. Până la urmă, un fermier din Republica Moldova se află  în competiție deschisă cu unul din România sau Bulgaria însă resursele și avantajele pe care le au la dispoziție cei din urmă sunt incomparabil mai mari. Și asta este provocarea cea mai mare la acest moment. 

– Unul dintre avantajele cele mai mari ale DCFTA pentru țara noastră ar fi sporirea competitivității produselor autohtone odată ajunse să concureze de la egal la egal cu cele străine. Are oare economia moldovenească suficient timp și suficiente resurse la dispoziție pentru a ajunge în timp util să concureze cu producătorii europeni?

Noi deja concurăm. Pentru că dacă n-am concura, n-am fi ajuns anul trecut la aproape 69% din exporturi ajunse pe piața europeană. Pe de altă parte, noi încă suntem destul de competitivi pe unele segmente de produse doar datorită factorului forței de muncă foarte ieftine adică a salariilor foarte mici. Toate proiectele de genul Draexlmaier, Sumitomo etc., au fost ca o supapă pentru economia moldovenească însă eu le văd, pe termen lung, ca o perioadă de trecere, pentru ca economia să aibă răgazul necesar, pentru că odată cu aceste investiții vine un transfer tehnologic. În acest răstimp noi trebuie să ne învățăm a produce branduri proprii, să obținem valoare adăugată mai mare pentru a ne permite să plătim salarii mai mari. 

Demult trebuia să trecem la un model de dezvoltare bazat pe eficiență, oamenii să-i dotăm cu cunoștințe, să vină investiții străine cu tehnologii moderne pentru ca să generăm suficientă valoare adăugată și să sporim productivitatea. În industrie măsurarea productivității este foarte simplă: câte piese face o persoană în opt ore de muncă. Investitorul, înainte de a face o investiție, va compara câte piese va produce un muncitor în Macedonia, în România, în Bulgaria și în Moldova. Și Moldova nu iese în avantaj aici, dacă nu-și joacă această carte a forței de muncă  ieftine. 

– De ce se întâmplă acest lucru? Chiar în companiile cu capital german, ce activează la noi, gen Draxelmayer, productivitatea este net superioară față de cele cu capital autohton, nemaivorbind de întreprinderile de stat. 

E o problemă de mentalitate și de cultură a businessului. În ultimul timp, printre economiști, la nivel internațional se discută dacă este bună sau nu această practică tot mai mult aplicată de guverne de ridicare în mod administrativ  a salariilor, prin instituirea salariului minim. Și eu, deși adeptul liberalismului economic, în această chestiune sunt de acord, aici sunt social-democrat. Și am să vă explic de ce și cum funcționează acest lanț. Sunt însumi antreprenor și  sunt conștient că, dacă n-am să plătesc oamenilor mei salarii în creștere, am să-i pierd și în final am să pierd businessul. Mă uit foarte pragmatic la acest lucru. În ramura consultanței, dacă nu asiguri unui șef de departament un salariu de circa 1000 de euro, îl pierzi. După nivelul de inteligență, de pregătire ei poate merită și mai mult. Și atunci, ca antreprenor eu trebuie să am grijă să dau salarii în creștere. Pentru aceasta însă trebuie să-i dotez și cu factori de producere performanți.

Dacă ne raportăm la o industrie, nu poate omul să dea productivitate înaltă dacă nu există simbioza dintre două lucruri: tehnologii moderne și cunoștințe. Adică eu trebuie să investesc în tehnologii și în instruirea angajaților (una fără alta nu costă nimic) pentru ca să-i asigur condițiile necesare pentru ca el să-mi dea o productivitate înaltă. Altfel nu merge. Dacă oferi salariu mic, pierzi din competitivitate.  Însă, în momentul când eu dau un salariu mai mare, pe mine, ca manager, crește presiunea de a oferi soluții pentru ca afacerea să nu falimenteze iar pentru asta ea trebuie să dea un randament mai înalt.

Deci, trebuie să pun capul în mișcare, să găsesc o linie de business mai bună, să găsesc utilajul cel mai bun, să nu mă tem să investesc în oameni. Un salariu în creștere pune presiune pe management pentru ca acesta să fie mai eficient. Țările dezvoltate au înțeles demult acest lucru. Pentru a avea angajați buni trebuie să dea salarii mai mari, pentru asta trebuie o valoare adăugată mai mare iar pentru asta trebuie crescută productivitatea și, în final, pentru asta trebuie de investit în utilaj și în instruirea angajaților. Și acest lanț funcționează. 

Și la noi, cei de la Draexlmaier, care investesc permanent în instruire (tehnologiile performante le au din start), spun că acest proces funcționează, oamenii noștri sunt destul de inteligenți, chiar în pofida lipsei unei tradiții industriale. Mai prost stăm  cu disciplina. De aceea, dacă să concluzionăm, o mare problemă a modelului de competitivitate al Republica Moldova este că ne bazăm pe factorul de producere ieftin și acest model ne duce spre nicăieri. Deoarece acest avantaj îl pierdem foarte repede. 

– Și care ar fi alternativa?

Nu avem altă soluție. Pentru Republica Moldova singurul model fezabil de competitivitate este să excelăm în ceea ce facem. Dar pentru ca să se întâmple acest lucru, avem nevoie de investiții solide dar și de un climat investițional favorabil. Fără îndoială, trebuie să investim în oameni, doar că mai avem o problemă: dacă investim în oameni, în educația lor dar nu le asigurăm și un mediu propice pentru trai, ei se duc. Uitați-vă, în grădinițe nu ajung locuri pentru copii însă când încheie ciclul gimnazial, ei încep să plece. Și în loc să generăm populație economic activă, noi cheltuim o grămadă de bani publici și privați pentru ca tineretul să plece și să aducă valoare adăugată altor economii. De aceea, nu e suficient doar sistemul educațional, oamenilor trebuie să le oferi și condiții. 

Și aici ajungem iarăși la momentele ce țin de statul de drept, justiție etc. Deoarece, pentru a dezvolta economia avem nevoie de investiții iar pentru asta e necesar un cadru de reglementare cât mai prietenos, stat mai puțin corupt, justiție cât mai corectă etc. Și aici iarăși ajungem la axioma că economia de piață și statul de drept sunt indisolubile. 

– Mai are economia moldovenească avantaje competitive, care s-o ajute să se ridice la nivelul european?

Să spunem așa: țările mici precum Moldova n-o să uimească pe nimeni cu proiecte la scară largă. Noi putem să uimim doar cu produse unicat. La noi trebuie să existe tocmai inversul a ceea ce avem acum, să existe cultul calității. În tot ceea ce facem, noi trebuie să excelăm. Dacă facem vin, el trebuie să fie cel mai bun din regiune. Noi nu putem să avem un model de marketing al țării bazat pe volume mari. Trebuie să facem produse speciale și foarte bune. Adică să facem lucruri exclusive și inovative. 

– Dar care sunt dezavantajele sau punctele slabe, care o împiedică să avanseze?

Principalul dezavantaj ține de faptul că n-am îmbunătățit suficient climatul investițional. Există un așa instrument, care se măsoară prin investițiile capitale, raportate la PIB. O țară, pentru ca să se considere că se dezvoltă rapid, raportul dintre investițiile materiale pe termen lung raportate la PIB trebuie să fie nu mai mic de 30%. Trebuie să avem o astfel de pondere a investițiilor pentru un salt în dezvoltare, pentru ca să lichidăm toate handicapurile pe care le avem în prezent. Oamenii vor condiții decente, vor infrastructură modernă acum și aici. Altfel pleacă. Asta înseamnă că, într-o perioadă foarte scurtă de timp trebuie să investim masiv. În infrastructură, în educație, în mediul de afaceri. Iar asta înseamnă că trebuie să existe relații normale, să se facă reforme pentru ca donatorii să-ți ofere resursele necesare pentru investiții. Deoarece, am să repet, cu resurse proprii n-a reușit nimeni să facă aceste investiții masive. Și aceste resurse sunt, există donatori care pot să ni le ofere. Numai să nu facem noi prostii și să ne discredităm.

– În acest context, care ar fi soluțiile optime pentru ca DCFTA să contribuie pe cât este posibil la sporirea competitivității economiei moldovenești?

Sunt necesare cât mai multe investiții iar acestea pot fi atrase datorită unui comportament adecvat din partea statului, care să permită valorificarea resurselor disponibile. Ele există, doar trebuie să nu fie ratate. În 2013 Republica Moldova a avut cea mai mare creștere a PIB din istorie. Cum a fost posibil acest lucru? Nu este vorba de vreun miracol. Pur și simplu, în 2009 am elaborat un program anticriză și de restabilire a economiei, în 2010 ne-am ocupat să restructurăm ce avem de făcut, am lansat  programul Rethink Moldova (Relansarea Moldovei), în urma căruia am reorientat spre investiții un miliard de euro sub diferite forme. Iar o sută de mii investite în infrastructură se multiplică de patru ori în anul respectiv și în anul viitor. Prin urmare, noi trebuie să investim în competitivitatea pe termen lung, în infrastructură etc., investim în educație (unde am început reforma) și ai efecte pe termen lung  și efectul imediat care-ți pornește motoarele economiei.

Dacă faci 100 km de drumuri, dai de lucru industriei extractive, industriei transporturilor, industriei construcțiilor. Adică, dacă am avea măcar câte un miliard de euro investiți anual (și asta e destul de real), lucrurile s-ar mișca destul de vizibil. Doar acum există disponibilități de a ne finanța, partenerii de dezvoltare sunt foarte binevoitori să ne ajute, au doar nevoie de un guvern credibil, cu valori și principii corecte, care se comportă corect. Resurse există, țările vor să ne ajute. Trebuie doar să fie convinși că avem capacitate de a utiliza corect aceste mijloace și avem viziune. UE și SUA sunt gata să ne ajute, rămâne să vrem și noi să ne ajutăm. Uitați-vă la Irlanda. Până în anii 1970 era una din cele mai înapoiate țări europene. Până nu s-au mobilizat și și-au propus să devină în 30 de ani un stat  dezvoltat. Vreau să spun că, dacă există viziune, e real în 30 de ani să nu recunoști țara. Și pentru asta nu trebuie să facem minuni. Doar să facem lucrurile corect și să valorificăm potențialul existent. Este absolut real să structurezi 1-2 miliarde de euro anual pentru diferite investiții. Și cu astfel de investiții, în zece ani economia țării o să duduie. 

Vă mulțumesc pentru discuție. 
A dialogat Ion Chișlea

România, liantul firesc dintre economia moldovenească și piața UE

0

În ultimii ani România a devenit de departe cel mai mare partener comercial al Republicii Moldova, consolidându-și această poziție cu fiecare an. Pe lângă faptul că este o destinație de export final pentru producătorii moldoveni, România reprezintă și un cap de pod perfect pentru expansiunea afacerilor moldovenești pe piețele europene.  

România a fost tot timpul unul din partenerii comerciali importanți ai Republicii Moldova. Însă, dacă, tradițional, acum zece ani accentul în relațiile comerciale dintre cele două state era pus pe importurile, în special de carburanți românești în Republica Moldova, cu cinci ani în urmă situația s-a schimbat. După semnarea Acordului de Asociere dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană și începutul funcționării Zonei de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (ZLSAC) dintre cele două părți, România devine principalul partener comercial al Republicii Moldova iar tonul în aceste relații bilaterale îl dau deja exporturile de mărfuri moldovenești peste Prut.

Este un lucru firesc or, pe lângă faptul că  România este singurul vecin al R, Moldova, membru al UE, cele două țări au aceeași limbă, istorie și cultură, astfel încât producătorilor sau comercianților moldoveni le este mult mai ușor să pătrundă pe piața românească, de unde, mai apoi, acomodându-se și integrându-se în sistemul comercial european, să avanseze și pe alte piețe. Altfel spus, dacă devii partener comercial al unei rețele internaționale de supermarketuri, prezente în România și te conformezi rigorilor interne de calitate a produselor ale acestei rețele, ulterior, poți livra în orice țară unde sunt prezente magazinele în cauză. Doar să poți asigura cantitatea cerută de acestea.

Principala piață pentru produsele moldovenești

Statistic vorbind, acum 19 ani, în anul 2000, livrările de produse moldovenești peste Prut abia ajungeau la o pondere de opt la sută din totalul  exporturilor. Treptat situația s-a schimbat, de la an  la an acest indicator fiind în creștere pentru ca după 2014, la intrarea în vigoare a ALSAC (DCFTA) să se producă un salt spectaculos. Deja în 2015 România devine principala destinație exterioară a mărfurilor moldovenești cu o pondere de 22,5% și acest indicator sporește cu fiecare an. Anul trecut, ponderea exporturilor în România s-a ridicat la 29,3%, cifrându-se la 792,3 milioane de dolari dintr-un total al exporturilor de 2,7 miliarde, în creștere cu aproape 32 la sută față de 2017.

Iar creșterea continuă, în primele două luni ale anului în curs, în România fiind livrat un volum de mărfuri moldovenești mai mare cu 17% față de ianuarie-februarie, 2018.

Și, deși balanța comercială înclină în favoarea României, în special din cauza importului de peste Prut al întregului volum necesar de carburanți pe piața moldovenească, deficitul comercial dintre cele două țări este destul de mic. Anul trecut acesta a fost de 45,9 milioane de dolari, în scădere cu 48 milioane față de anul precedent. Explicația e simplă, cererea de carburanți pe piața moldovenească este relativ constantă pe când potențialul de absorbție de către România a mărfurilor moldovenești, inclusiv celor agroalimentare, este în creștere.

Ce se exportă în România

Cele mai populare mărfuri moldovenești pe piața din România sunt  fibrele de sticlă și articole din acest material, cabluri industriale, părți din încălțăminte, tălpi interioare detașabile, articolele textile, recipiente din sticlă, mobilier, zahăr din trestie sau sfeclă, produse de brutărie și patiserie, semințe de floarea-soarelui, semințe de rapiță, struguri proaspeți sau uscați, etc. Deci, din câte vedem, nu este vorba despre exportul materiilor prime după cum este profilul general al exporturilor moldovenești ci sunt mărfuri prelucrate, cu o valoare adăugată înaltă.

”Acum e mult mai ușor să exporți în UE”

Viorica Cosmetics, cel mai mare producător de cosmetice din R. Moldova, își exportă de trei ani mărfurile peste Prut. Potrivit Mariei Bortă, directorul general al companiei, intrarea pe piața românească    a fost destul de dificilă din cauza specificului exportului de cosmetice dar și a insuficienței de informație  la acel moment.

„ Am început cu mare greu exportul, informații necesare pentru certificare le-am găsit singuri, informându-ne din Internet. Produsele cosmetice au un specific aparte. Legea spune că ele trebuie să fie înregistrate pe un portal european specializat. Am deschis o filială în România, la Iași, am înregistrat produsele acolo și așa am demarat procesul de export”, a povestit directorul Viorica Cosmetics. 

Potrivit ei, acum celor ce intenționează să exporte, le va fi mult mai ușor, datorită prezenței unui volum mare de informație, a informării, organizate prin intermediul diferitor inițiative europene, inclusiv a proiectului „Vizibilitate și comunicare pentru Acordul de Asociere/Zona de Liber Schimb Aprofundat și Cuprinzător (AA/DCFTA)”.

Proiect amplu de informare a businessului moldovenesc

Proiectul este partener al Agenției pentru investiții din Moldova, la inițiativa căreia a fost lansat programul ”Expert Morning”, care prevede organizarea a 12 sesiuni practice în vederea extinderii competențelor și creșterii nivelului de competitivitate a agenților economici, interesați să exporte eficient. Fiecare sesiune va fi dedicată unei țări, identificate drept piață de desfacere prioritară pentru Republica Moldova. Fiecare destinație de export va fi prezentată prin prisma descrierii pieței cu amănuntul, a piețelor de nișă, a vânzărilor pe piețele B2B și B2C, a profilării concurenților, dar și a istoriilor de succes. Sesiunea despre România, desfășurată pe 25 aprilie a fost prima din acest Program.

„Uniunea Europeană vrea să contribuie și mai mult la îmbunătățirea accesului pentru întreprinderile din Republica Moldova pe piețele din Uniunea Europeană, cu folosirea potențialului creat de DCFTA, pentru ca businessul de aici să poată folosi din plin oportunitățile create”, a declarat șeful Delegației Uniunii Europene în Moldova, Peter Michalko în cadrul evenimentului. 

„În 2014, când a fost semnat Acordul de Asociere, știm cu toții era o doză de scepticism în societatea noastră. Cu mari precauții și temeri ne așteptam la un impact din partea acestui Acord. Or, viața bate cartea și ne demonstrează de cât de important a fost acest pas. Astăzi deja vorbim de o schimbare de trenduri, de o schimbare radicală a balanței de exporturi din Republica Moldova. Circa 70% din volumul de exporturi este orientat către piețele Uniunii Europene. Tocmai de aceea, sesiunile de informare în cadrul acestui program vor începe cu prezentarea piețelor din UE”, a subliniat cu ocazia lansării programului, directorul general al Agenției de Investiții, Rodica Verbeniuc.

Atracția unei piețe mai mari și cu reguli clare de joc

Eduard Țîsari este fondator și director al companiei Vildetlux SRL, producător de mobilă modulară, orientată spre consumatorul bugetar,  adică la preț accesibil. Totodată, compania încearcă să acopere și un segment îngust al cererii de mobilă în industria HoReCa dar și au unele produse pentru copii.

Vildelux a mers pe o cale inversă. Inițial, după fondarea în 2016, a vândut mobila altor comercianți și mai apoi a ajuns la propria producere.

”Inițial am fost doar comercianți, exportam mobila unor producători moldoveni în România. Am ajuns la un moment dat să înțelegem că ar fi mai avantajos să deschidem propria producere de mobilă și în 2018 am lansat procesul. După câțiva ani de aflare pe piața românească știam deja exact ce ar fi avantajos să producem și în ce cantități. Așa cum am început să producem abia în a doua jumătate a anului, am exportat anul trecut marfă în valoare de 60 mii de euro. În anul curent intenționăm să deschidem magazine în România și suntem în proces de încheiere a acordurilor cu unii retaileri, care ne vor spori volumul, astfel sperăm să avem un volum de circa 200 mii de euro.”, relatează el.

Urmează Suedia, Germania și Polonia

Acum mergem mai departe. Am vizitat Suedia unde am stabilit unele contacte și în curând vom merge în Germania și Polonia.

Înainte de intrarea în vigoare a DCFTA, pentru exporturile de mobilă moldovenească pe piața europeană exista o taxă vamală de șase la sută, astfel că acordul, potrivit antreprenorului, au pus mobila moldovenească pe piața europeană în condiții egale de competitivitate. Altfel spus, a fost anulat un handicap concurențial.

Antreprenorul spune că e firesc să alegi România în calitate de primă destinație de intrare pe piața europeană. ”În primul rând, limba comună e un mare avantaj. Și, deși există mici diferențe la nivel de legislație, în general procesele de lansare și derulare a afacerilor sunt aceleași. Și, desigur,  distanța. Avem o companie în Iași așa că reușesc în aceeași zi să fac unele lucruri și în Iași, și în Chișinău.”, relatează el.

La moment afacerea este destul de mică, fabrica din Chișinău are doar 15 angajați însă cifra de afaceri a Videtlux este destul de consistentă pentru economia moldovenească. Anul trecut aceasta a fost de circa 10 milioane de lei iar în acest an urmează să se dubleze, potrivit antreprenorului iar intrarea pe alte piețe ar putea dinamiza și mai mult afacerea.

Atrași de capacitatea de cumpărare și proximitatea pieței românești

Proximitatea pieței și afinitățile a determinat și Societatea Comercială Svibmagtex, la 13 ani de la fondare, să înceapă procesul de extindere pe piața românească. Maria Angheluș, directoarea companiei spune că este interesată, în primul rând de capacitatea sporită de cumpărare pe piața românească.

”Producem îmbrăcăminte pentru copii. Și așa cum materialele sunt calitative și, respectiv, destul de costisitoare, și prețurile produsului finit este mult mai mare. Însă, așa cum segmentul respectiv de piață în Republica Moldova este destul de restrâns, este logic să mergem în exterior pentru a ne dezvolta afacerea”, povestește directoarea.

Pentru  Svibmagtex, dislocată în satul Măcărești, raionul Ungheni, este și mai simplu să se extindă pe piața românească la Iași, care se află la doar câțiva kilometri de Iași.

”Am fost în 2016 la expoziția ”Moldova prezintă” de la Romexpo, anul trecut am mers la  Brașov și am luat decizia să ne extindem pe piața românească. În acest an am decis să ne promovăm intens brandurile prin intermediul internetului și a rețelelor de socializare și, în final, vom vedea care va fi amploarea afacerii deschise în România”, spune Maria Angheluș.

Reguli clare de joc și parteneriate stabile pe termen lung

Și Ecaterina Rudico, directoare a microîntreprinderii Pro-Certo-Art SRL, specializată în producerea fulgilor de cereale, vede în extinderea pe piața românească și, mai apoi, pe piața europeană, un potențial solid pentru creșterea afacerii.

Întreprinderea noastră este una mică, producem fulgi din cereale și din unele legume, orientându-ne spre un segment de piață, format din oameni care se alimentează sănătos. Și așa cum acest segment este destul de îngust la noi, intenționăm să intrăm pe piața europeană, unde, cu siguranță există mai mulți clienți. În plus, pe piața europeană parteneriatele de afaceri sunt mai stabile fapt ce permite să-ți planifici businessul pe mai mulți ani înainte fără riscurile care există, încă din păcate, în Republica Moldova.

Soluții concrete de înlăturare a barierelor din calea exportatorilor

Deși producătorii moldoveni sunt destul de conservativi, în marea lor parte nu știu cum să se informeze corect pentru a-și extinde afacerea și deseori nu cunosc avantajele intrării pe piața europeană și văd doar costurile acestui proces, prin diferite programe inițiate chiar de Uniunea Europeană, carul începe să se urnească din loc. Și cea mai clară dovadă în acest sens este creșterea spectaculoasă a exporturilor moldovenești în UE, care au ajuns anul trecut să aibă o pondere de aproape 70% din total. Și programul „Export Morning” își propune să contribuie în acest sens. ”Scopul proiectului este de a cunoaște și a aprecia nivelul de pregătire a antreprenorilor autohtoni și de a le oferi acces la o platformă interactivă de discuții și schimb de bune practici, unde vor fi prezentate informații tehnice legate de export (statistici, informații privind regimuri comerciale, vamale etc.), studii de piață relevante, soluții concrete de înlăturare a barierelor din calea exportatorilor”, a menționat Rodica Verbeniuc.

Ion Chișlea

Articol, publicat pe www.dcfta.md